Mă numesc Valentina Sen şi
m-am născut în anul... mă rog, m-am născut undeva în Dobrogea, dintr-un tată
lipovean şi mama vlasceană. Rămaşi amândoi de foarte tineri fără părinţi şi fără
rude apropiate, şi-au unit destinele, apoi m-au luat şi pe mine în braţe şi au
venit la Bucureşti.
Apăi
ce obiceiuri, ce tradiţii să aducă cu ei dacă s-au rupt de locurile lor prea
devreme, înainte de a le deprinde, iar
oraşul adoptiv era un adevărat Babilon?
Iată
ca am pornit oarecum cu stângul în viaţă, fără a simţi dulceaţa apartenenţei la
un anumit loc, o anume tradiţie, crescând oarecum cosmopolit, adoptând şi adaptând
obiceiurile de ici de colo, după bunul plac. Şi nu era uşor, credeţi-mă! Mă
durea tare când auzeam ceva de genul: “La noi în sat se obişnuia să...” sau
“Tradiţia spune că ...”. Atunci simţeam că nu am rădăcini. Eram tristă.
Mă
amăgeam uneori cu gândul că-s o persoană liberă, ca m-aş simţi la fel de bine în
orice parte a globului, la Paris ori Tokio, la Cairo sau Mexico City. Dar cum
spuneam, doar mă amăgeam.
De
ce era atât de important să aparţin unei culturi anume? Poate pentru că existenţa
noastră nu are decât două repere sigure: Naşterea şi Moartea. Între ele – Viaţa.
Ori viaţa, acel ceva relativ pe care-l experimentăm clipă de clipă, ar trebui şi
el ghidat după ceva anume, nişte jaloane care să ne uşureze drumul. Ce poate fi
de mai mare ajutor, ce ne poate bătători mai bine calea de la Naştere până la
Moarte, folosindu-se de cunoaşterea înaintaşilor noştri, decât TRADIŢIA?
Dar
toate neliniştile mele au început să se voaleze încet-încet, când sufletul meu
a început să rezoneze cu acest pământ romanesc. Şi de la o zi la alta, de la un
an la altul, am început să mă transform. Pământul acesta sfânt îşi chema fiii şi
fiicele! Iar eu eram una dintre ele! Atunci am conştientizat că nu degeaba m-am
născut în România, că aici aveam rădăcinile şi că era timpul să-mi descopăr
singură tradiţiile.
Şi am pornit pe drumul regăsirii
mele, ca fiică a acestui pământ romanesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu