Cu siguranţă mulţi nu au
idee ce sărbătorim la 24 ianuarie, însă cei care ştiu că sărbătorim unirea
înfăptuită de ALEXANDRU IOAN CUZA, ştiu şi ce anume s-a întâmplat după aceea?
Mi-am pus această întrebare după ce am văzut reportajele
difuzate la TV pe diverse posturi, în care oamenii au mers la horă şi s-au
înghesuit la sarmale şi vin fiert dar nu aveau habar de cine a fost CUZA, mai
cu seamă ce s-a întâmplat după aceea. Astfel am ajuns să-mi pun personal
această întrebare şi să-mi limpezesc în minte anumite idei neclare cum ar fi:
cine a venit la putere după CUZA; ce-i cu acest controversat personaj ,,Regele
MIHAI” de care au spaimă toţi preşedinţii României foşti şi actuali; cum şi
când au ajuns comuniştii la putere.
Domnia lui ALEXANDRU
IOAN CUZA a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din
urmă Occidentul, dar efortul
domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav,
el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca
pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar
n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea
îngăduie un provizorat.
Cuza
a fost ales domn al Moldovei, iar
la 24 ianuarie 1859 şi
al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea
celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate
politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană
şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii
constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi ţara Românească
au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un
singur guvern. Cuza a fost
obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor
vremii, denumită şi Monstruoasa
Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au
reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.
Odată cu abdicarea forţată a lui Cuza, pentru a depăşi cât mai repede aceste momente de
nesiguranţa politică, românii au urmat exemplul grecesc şi au propus aducerea
unui principe străin. După mai
multe discuţii s-a hotărât aducerea în ţară a prinţului CAROL de Hohenzollern-Sigmaringen.
Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al
doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prinţesei
Josefina de Baden si a avut o copilărie liniştită petrecută în domeniul
familiei de la Sigmaringen. I. C. Brătianu, reprezentantul statului român,
l-a ajutat în luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viaţa. Se spune
că în timpul discuţiei cu Brătianu, prinţul a deschis un atlas geografic şi a
observat că dacă trasezi o linie din Anglia până în India ţară foarte importantă a Europei. Primii
trei ani de guvernare au fost foarte grei, fiind dominaţi de o puternică
instabilitate guvernamentală datorată faptului că în tot acest timp au
reînceput luptele între partidele politice, fiecare formaţiune politică
încercând să-l câştige pe Carol de partea sa. Pe 15 noiembrie1869 se căsătoreşte cu principesa
Elisabeta de Wied. În jurul anului 1880 va fi recunoscută independenţa României
pe plan internaţional. Familia princiară primeşe titlul de Alteţă Regală, iar
ziua de 10 mai devine sărbătoare naţională. La 14 martie 1881 se face înălţarea
României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie
fastuoasă, la care a fost prezentă toată clasa politică românească şi străină
iar Carol şi Elisabeta devin regele, respectiv regina României. Speranţa că vor
avea un copil, mai ales un moştenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată
cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui
Ferdinand ca moştenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui
Carol, şi avea pe atunci doar 16 ani,
fiind un tânăr timid, blond cu ochi albaştri. Tânărul, pasionat de
botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la
Bucureşti, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său şi unde va
începe lecţiile de limba română.
În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de
moarte. Slăbit şi aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va
fi Primul Război Mondial. Moare la 27 septembrie 1914. Carol I,
prinţul străin, care îndată ce a pus piciorul pe plaiul românesc a spus că el
nu mai este german ci român, a reuşit să ţină frâiele puterii în mâinile sale
pentru mai bine de patruzeci de ani. El s-a impus în situaţii grele şi a avut
curajul şi înţelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei
sale, care nu au fost puţine la număr. Deşi la început nu a fost iubit, ba
chiar dispreţuit, datorită originii şi a firii sale reci şi închise, el a
devenit eroul sub comanda căruia romanii au luptat pentru independenţă.
Tânărul FERDINAND
a devenit moştenitor la tronul României, al unchiului său, regele Carol I al României, în noiembrie
1888, după ce mai întâi tatăl său a renunţat în 1880 şi apoi fratele său mai
mare, Wilhelm, în 1886. În 1889,
Parlamentul României îl recunoaşte ca prinţ al României. Guvernul român nu a
cerut convertirea sa de la catolicism la ortodoxism, însă a cerut ca viitori
copii să fie ortodocşi, religia de stat a României. Prinţul Ferdinand s-a
căsătorit la 10 ianuarie 1893 cu Prinţesa Maria de Edinburgh, care era
nepoata Reginei Victoria a Marii
Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Au avut
împreună trei fii şi trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să
devină Regele Carol al II-lea al
României. În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând
juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul
războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil
Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul
căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva
ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe
câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României
fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern
român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi.
Pentru rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care
toate planurile păreau să se năruie. Ferdinand a fost încoronat
rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie la
Alba Iulia. Viaţa politică internă în timpul
domniei sale a fost dominată de Partidul Naţional Liberal condus de fraţii Ion
şi Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a
opoziţiei, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926, pentru a forma Partidul
Naţional Ţărănesc. În 1921, Ferdinand va
avea bucuria să trăiască naşterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol şi al Elenei.
Regele Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal şi a fost urmat la tron de nepotul său Mihai.
Deoarece Regele
Mihai avea doar 6 ani, o regenţă a fost formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe
Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie. La 18 ani a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe
constituşie şi fără votul de aprobare al parlamentului. Regele Mihai a fost
încoronat cu Coroana
de Oţel şi
uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala
patriarhală din Bucureşti imediat după abdicarea lui Carol al
II-lea, la 6 septembrie. Regele
Mihai a fost silit să abdice la 30
decembrie 1947. Comuniştii au
anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au
transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa
abdicare. Există câteva relatări asupra motivelor abdicării regelui Mihai.
Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru
Groza l-ar fi ameninţat cu un
pistol şi cu şantajul că urma să
execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.
Avantajele monarhiei constitutionale sunt următoarele: Regele domneste, dar NU
guvernează. Premierul este factorul executiv. Regele veghează doar la
respectarea Constituţiei şi intervine atunci când lucrurile NU mai pot fi
ţinute în frâu sau când se fac abateri de la Constituţie. În astfel de situaţii
poate cere dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate pentru un nou guvern.
Regele este garantul democraţiei, al respectării Constituţiei. Ţările de vârf
din întreaga Europă şi din lume sunt monarhii constituţionale. Avem exemple
ţări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Belgia, Olanda, Luxembourg, Spania, Marea
Britanie. Faţă de republică, unde
fiecare conducător care vine la putere încearcă
să-şi asigure familiile lor cumulând averi, în cazul monarhiei
constituţionale, averea Casei Regale rămâne aceeaşi, NU se modifică în timp, ea
transmiţându-se prin moştenire urmaşilor la Tron.
Regele MIHAI, este martorul istoriei pe care comuniştii au
călcat-o în picioare. Pe de altă parte este
ultima noastră speranţă pentru o ţară care şi-ar putea recupera, măcar
parţial respectul în lume. Regele Mihai este proba faptului ca există nobleţe
înăscută, nu facută.
Acum,
la început de an 2012, Regele Mihai ocupă primul loc în încrederea romanilor,
cu un procent mai mare decât al oricărei personalităţi publice. Încrederea pe care
românii i-o acordă Regelui este normală,
având în vedere contextul politic. Reiese că în ciuda vremurilor tulburi, a
greutăţilor, oamenii au nevoie, în primul rând, de ceea ce reprezintă şi
inspiră Regele Mihai şi Familia Regală: demnitate, normalitate, identitate,
tradiţie, sentimentul că facem cu toţii parte dintr-o comunitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu