ARGUMENTUL INSTITUŢIONAL

de Vlad Badea

(1) Independenţa şi neutralitatea politică sau omul de stat versus omul politic

De la crearea funcţiei de Preşedinte al României în 1974 şi până astăzi, experienţa politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuşi în cursul mandatului să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau făţiş, toţi preşedinţii au căutat să-şi instaleze premierii preferaţi şi să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituţia, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un şef de stat al tuturor românilor, ci un preşedinte politic, de stânga sau de dreapta.

Revenirea la monarhia constituţională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat şi nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare faţă de partide. Independenţa şi neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziţia fruntaşă în statul român să fie reprezentativă pentru toţi românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinităţi politice.

(2) Reprezentarea şi guvernarea – două competenţe distincte

Din necesitatea electorală de a se afirma în faţa competitorilor politici, preşedinţii au fost nevoiţi să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituţională pentru o asemenea implicare. Intervenţia preşedinţilor în administrarea statului şi diferenţele de opinii dintre aceştia şi premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relaţia dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluţionat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate şi, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăseşte în alungarea de la putere a partidului prezidenţial şi în formarea majorităţii netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau şi social-democraţii din opoziţie).

Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă şi neautorizată a preşedintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului şi a cetăţenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea şi desconsiderarea puterilor sale de către preşedinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Aşa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Preşedintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.

            Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (preşedinte) şi puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinţei celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituţii şi în buna lor funcţionare şi influenţează negativ percepţia mediului internaţional asupra stabilităţii politice interne din România.

Restauraţia monarhiei constituţionale ar soluţiona definitiv problema relaţiei dintre reprezentantul naţiunii şi conducătorul ei. Atribuţiile monarhului constituţional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice şi de reprezentare a statului şi cetăţenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-şi demonstra capabilitatea, deoarece poziţia sa în stat este asigurată pe viaţă. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-şi asume doar atribuţiile constituţionale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandataţi să o înfăptuiască.

(3) Dimensiunea diplomatică a regalităţii

Monarhia este prin ea însăşi o punte de legătură cu alte state, deoarece relaţii de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Aşadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relaţia dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituţiei monarhiei.

Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în ţară vizite externe pentru a susţine interesele României pe lângă politicieni influenţi, oameni de afaceri, organizaţii sau fundaţii non-profit din străinătate.

Probabil cel mai clar exemplu de susţinere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE şi NATO să accepte ţara noastră în cadrul acestor organizaţii internaţionale de integrare şi, respectiv, apărare. Problema aderării la spaţiul Schengen a readus în discuţie posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internaţional, astfel că liberalii şi conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.

 (4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială

Monarhul este adesea considerat în societăţile vest-europene drept „părintele naţiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi. El este un model inspiraţional care uneşte societatea şi recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană şi mai apropiată de popor decât instituţia preşedintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate şi – în cele mai fericite cazuri – tehnocraţie, – în cele mai rele – populism.

Modelul laudativ şi unificator al monarhiei constituţionale se contrapune astfel modelului critic şi dezbinator al prezidenţialismului cu care societatea noastră este atât de obişnuită.

(5) Continuitatea

România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare preşedinte îşi fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Preşedintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activităţile iniţiate de preşedintele anterior rămân nefinalizate şi deci fără impact în dezvoltare.

Monarhul are puterea de a sfătui şi de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcţia continuării proiectelor majore de construcţie sustenabilă a statului. Deşi nu poate aduce direct prosperitate ţării, el poate acţiona ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănţuită şi cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituţia monarhiei este un element constant pe scena politică.

În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 şi 2017-2037.

(6) Profesionalizarea funcţiei de şef de stat

Prezidenţialismul porneşte din start cu un handicap în comparaţia cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moştenitor este educat întreaga viaţă pentru a îndeplini într-o bună zi funcţiunea de şef de stat, preşedinţii nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de preşedinte este o circumstanţă specială a carierei lor profesionale. Niciun cetăţean român nu ştie de la naştere că îi va reprezenta cândva pe conaţionalii săi dintr-o poziţie atât de înaltă. Prezidenţialismul devine parte a vieţii unora dintre aceşti cetăţeni norocoşi în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică şi profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcţie care nu are nimic a face cu statul.

Astfel, am ajuns să avem în fruntea naţiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocaţi (1952-1958 şi 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Preşedinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) şi un marinar (2004-prezent). Dintre aceştia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toţi preşedinţii menţionaţi mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieţii lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realităţi se observă de fiecare dată când trecem graniţa către Apus.

Decizia de a transforma un şef de stat într-un mecanic auto şi un electrician într-un şef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.

Profesionalizarea funcţiei supreme de reprezentare este o condiţie necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deşi nobilă şi idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetăţenilor este nerealistă prin slaba performanţă care rezultă din comparaţia cu modelul regalist. Foarte puţini români din aceeaşi generaţie ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiţi profesional pentru o asemenea „meserie”.

Statul	Costul (euro, 2010)	Populaţia	Cost per capita (euro)
Luxemburg	8.9 mil.	502,202 (2010)	17.7
Norvegia	27.9 mil.	4,955,200 (2011)	5.6
Olanda	39.4 mil.	16,665,200 (2011)	2.3
Belgia	13.7 mil.	11,007,020 (2011)	1.2
Marea Britanie	48.6 mil.	60,003,000 (2009)	0.8
Spania	7.4 mil.	46,030,109 (2010)	0.2

            

(7) Costurile

În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare şi greu de întreţinut. Există diferite modele în ceea ce priveşte finanţarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreţine doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanţarea instituţiei regalităţii se realizează atât din fonduri publice, cât şi din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).

Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:

Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populaţia. Pentru un stat ca România, cu o populaţie de 22 milioane de locuitori, care în 2010 îşi fixa cheltuielile Instituţiei Preşedintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleaşi ca în republică.

La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginaţi-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 şi până astăzi. Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor şi participărilor Preşedintelui României la reuniunile internaţionale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituţională primul ministru conduce diplomaţia guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.

Articol preluat din revista Taranul Roman