joi

Legea fondului funciar

Legea fondului funciar
Dacă în 1947, în România mai existau exploataţii agricole mari peste 50 hectare şi mijlocii între 5-10 hectare, în 1962, la încheierea „procesului de colectivizare a agriculturii” acestea dispăruseră complet. Exploataţiile mari au fost declarate „moşiereşti” şi expropriate pe baza principiului luptei de clasă. Aceste exploataţii au devenit nucleul gospodăriilor Agricole de Stat (GAS) numita mai târziu Întreprinderi Agricole de Stat (IAS). Acestor nuclee iniţiale li s-au adăugat succesiv alte terenuri, în anii ’50, pe măsură ce dictatura (comunistă) „proletariatului” devenea tot mai dură. Au fost confiscate şi trecute în proprietatea statului pământurile bisericii care în multe comune depăşeau 25 hectare. Tot mai mulţi proprietari de terenuri care deţineau între 10 şi 50 ha au fost declaraţi „chiaburi”, „exploatatori”, „duşmani ai poporului”, au fost aruncaţi în închisori iar pământurile deţinute de aceştia au fost trecute în proprietatea statului la GAS-uri. O altă metodă de a lua pământul de la aceşti ţărani a fost şantajul, exercitat asupra familiilor care aveau copii la liceu sau facultate. Dacă nu semnau o cerere prin care cedau „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” statului, în totalitate sau cea mai mare parte a pământului, copiii lor erau eliminaţi din şcoli şi facultăţi. Astfel, pentru a-şi proteja copiii, mulţi ţărani gospodari s-au lăsat expropriaţi în favoarea GAS-urilor ori acolo unde a fost posibil, s-au înscris „de bunăvoie” în Gospodăriile Agricole Colective (GAC) devenite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie (CAP). La începutul anilor ’70 a avut loc o nouă ofensivă împotriva proprietăţii ţărănimii unite acum în mare majoritate în CAP-uri.
Adunările generale ale CAP-urilor au fost obligate să cedeze „de bunăvoie” IAS-urilor, sute de hectare de teren „din cauza lipsei de braţe de muncă în CAP-uri”. Tot în această perioadă s-a înfiinţat ITSAIA (Întreprinderea de Transport pentru Agricultură şi Industrie Alimentară), CAP-urile fiind obligate să cedeze acestei întreprinderi de stat „de bună voie” toate camioanele cumpărate cu banii membrilor cooperatori, care fuseseră deja obligaţi să-şi cedeze propriile tractoare SMA-urilor care erau proprietate de stat. În anii următori s-au înfiinţat complexe de creştere a animalelor de stat şi cooperatiste, CAP-urile fiind obligate să predea acestora o parte din sectorul zootehnic propriu (bovine şi ovine). Astfel, prin exproprieri succesive şi prin foarfeca preţurilor impuse de stat, la sfârşitul anilor ’80 veniturile ţăranilor erau derizorii iar majoritatea CAP-urilor înglodate în datorii uriaşe la Banca Agricolă, bancă în proprietatea statului.
Fac excepţie doar ţăranii din zona de munte care rămăseseră ne-colectivizaţi din cauza puţinătăţii terenurilor arabile existente în aceste aşezări rurale. Dar şi acestora li s-au impus cote obligatorii de lapte, carne, lână, miei, ş.a. atât de mari încât bieţii oameni ajunseseră să se bucure când le omora ursul câte un animal. Unii săteni, toamna, la coborârea vitelor din munte nu voiau să-şi recunoască animalele şi să şi le ia acasă! Animalele, în loc să fie sursă de venit şi bunăstare, ajunseseră pentru ţărani, povară şi blestem. Şi astfel, tot mai mulţi ţărani, răzbiţi de sărăcie, au început să părăsească satele, îndreptându-se către oraşe, unde se angajau ca muncitori necalificaţi pe şantiere de construcţii, în întreprinderi, ca paznici sau pur şi simplu mineri.
În decembrie 1989, prin jertfa a mii de tineri, Nicolae Ceauşescu a fost răsturnat de la putere, judecat sumar şi executat împreună cu Elena Ceauşescu. Tot acum au fost arestaţi şi unii dintre colaboratorii lor direcţi.
În mai 1990, alegerile generale din România au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale (FSN) condus de Ion Iliescu, pe baza unei platforme electorale de orientarea socialistă. Dar, guvernul condus de Petre Roman ca Prim-ministru, odată format, a început să aplice o politică liberală. A dat posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele proprietate de stat la preţul nominal, prin legea societăţilor comerciale a făcut posibilă privatizarea comerţului iar prin metoda MEBO a deschis calea privatizării întreprinderilor de stat în favoarea salariaţilor. Trebuia făcut ceva şi pentru privatizarea agriculturii pe întregul lanţ: producerea, depozitarea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole.
Pentru aceasta ca prim pas trebuia elaborată o Lege a fondului funciar, pornind de la situaţia terenurilor în 1948. Repunerea în posesie, pe vechile amplasamente, a foştilor proprietari cu compensarea acestora în bani, pământ echivalent sau acţiuni pentru terenurile pe care s-au realizat lucrări de interes public, ar fi fost calea normală şi logică. De asemenea, ar fi trebuit sprijinită formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni medii, orientate către piaţă, după modelul Uniunii Europene (CEE la acea vreme).
Dar, în Parlament, s-au întâlnit mai multe curente de opinie, cu orientări foarte diverse, de multe ori diametral opuse. Politicii liberale, promovate de Primul ministru şi de miniştrii tineri din Guvern, li s-a opus cu hotărâre aripa conservatoare în frunte cu Preşedintele României, Ion Iliescu, Preşedintele Senatului, Al. Bârlădeanu şi alţii care nu voiau să renunţe la „cuceririle” comunismului ci să facă doar o operaţie de cosmetizare numită de Ion Iliescu „socialism cu faţă umană”. În afara acestora, ajunseseră în Parlament şi o serie de persoane care voiau doar să profite de ocazie şi să se îmbogăţească cu orice preţ.
Din această combinaţie (persoane cu nivele diferite de pregătire şi experienţă, orientări politice divergente şi interese personale imediate) a rezultat cea mai nefericită Lege a fondului funciar de după 1864, Lege care a pus sub semnul întrebării nu doar prezentul ci şi viitorul agriculturii în România.
Art.8(2) spune că „De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către acestea…” fără să dea foştilor proprietari posibilitatea de a-şi recupera şi pământul luat abuziv de IAS-uri.
Art.8(3) „Stabilirea dreptului de proprietate se face… în limita unei suprafeţe minime de 0,5 hectare pentru fiecare persoană îndreptăţită… şi de maxim 10 hectare de familie în echivalent arabil”. Astfel, prin acest alineat persoanele care au deţinut peste 10 hectare şi au fost expropriate abuziv de regimul comunist, rămân în continuare expropriate, anulând posibilitatea de a se înfiinţa imediat în România ferme capabile să facă faţă problemelor impuse de economia de piaţă.
Art. 14(3) prevede că în cazul în care între suprafaţa de teren iniţială a cooperativei şi suprafaţa de teren actuală au intervenit modificări, „stabilirea proprietăţii cooperatorilor… se face prin reducerea unei cote proporţionale…” „Modificările intervenite” sunt de fapt rezultatul exproprierilor succesive a patrimoniului CAP-urilor, în favoarea statului în perioada 1962-1989. De exemplu comuna Priponeşti a pierdut în această perioadă la IAS Tecuci, judeţul Galaţi, peste 450 hectare din care Consiliul Local a reuşit să recupereze în 1998 doar 197 hectare pentru refacerea măcar în parte a islazului comunal.
Art.14(4) „Suprafeţele ocupate de plantaţii pomicole, viticole, sere, heleşteie, amenajări piscicole, pepiniere, construcţii administrative şi agro-zootehnice, precum şi cele necesare bazei furajere aferente capacităţilor de producţie zootehnice existente în cooperativele agricole de producţie pot reprezenta, pe baza opţiunii proprietarilor, aport la constituirea unor forme de asociere de tip privat, cu sau fără personalitate juridică”.
Prin acest articol ambiguu şi incomplet s-a deschis calea distrugerii agriculturii româneşti în ramurile sale de vârf. Astfel, puţini, puteau deveni „proprietari” pe munca celor mulţi iar prin „forme de asociere de tip privat (…) fără personalitate juridică” aceştia se retrăgeau controlului financiar şi penal. Iar foştii membri cooperatori care nu se înscriau în aceste asociaţii formale, nu mai aveau practic nici un drept material asupra acestor bunuri!
Art.19(1) reia ideile legilor din anii ’40 adică împroprietărirea celor fără pământ din dreptul la proprietate, drept nerecunoscut de Legea 18/1991 celor care au deţinut mai mult de 10 hectare sau rezultat din „reducerea unei cote proporţionale” (Art. 14(3) şi Art.20) fără să se atingă proprietatea de stat „dobândită legal” (Art. 36 şi Art.37) între 1948 şi 1989 iar prin Art.29 alin. 7 şi alin.9 şi Art.34, Statul devine proprietar de drept şi pe construcţiile fostelor cooperative agricole de producţie rămase nevândute „în termen de un an de la data desfiinţării cooperativei agricole de producţie ca şi pe lucrările de îmbunătăţiri funciare şi zonele de protecţie aferente.
Art. 30 jefuieşte foştii membri cooperatori şi de drepturile lor băneşti cuvenite la asociaţiile intercooperatiste sau de stat şi cooperatiste, favorizând prin ambiguitate seria de abuzuri şi distrugeri care au urmat după 1991 şi continuă şi astăzi.
Modificările ulterioare aduse Legii 18/1991 ca şi legile complementare nu au rezolvat fondul problemei. În plus, această lege nu prevedea sancţiuni pentru cei implicaţi în aplicarea ei pentru folosirea în interes personal sau de grup a prevederilor neclare ale legii. Astfel, printr-o lege rea şi o aplicare defectuoasă, agricultura românească a ajuns în 2006 să prezinte toate caracteristicile agriculturii ţărilor subdezvoltate.
Manole Silviu
Din Lucrarea de Licenţă de la
Universitatea Petre Andrei Iaşi
„Familia ţărănească, unitate şi entitate economică”

Niciun comentariu: