Până în secolul al
XVIII-lea,Transilvania a avut o istorie diferită de cea a Principatelor Române.
În primul rând, ea era o provincie multietnică şi multiculturală, în care
locuiau, în număr însemnat, români, maghiari şi saşi.
La sfârşitul secolului al XVII-lea,
în urma războaielor purtate cu turcii, Imperiul Habsburgic cucerea principatul
autonom al Transilvaniei, aflat până atunci, ca şi Principatele Române, sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. Stăpânirea împăraţilor de la Viena asupra
Ardealului, care va dura 200 de ani şi va avea consecinţe importante asupra
viitorului său. Transilvania cunoaşte un amplu proces de modernizare sub
conducerea austriecilor. Românii ardeleni, care constituiau peste jumătate din
totalul locuitorilor provinciei, vor beneficia şi ei de acest proces. Dacă la
1700 marea lor majoritate erau ţărani iobagi, lipsiţi de o elită care să îi
reprezinte în organele de conducere, în următoarele două secole societatea
românească va cunoaşte un progres remarcabil, alături de concetăţenii maghiari şi
saşi. În 1918, românii ardeleni vor ajunge chiar în situaţia de a deveni ei înşişi
elementul conducător al provinciei, unindu-se cu Regatul României.
În secolul al XVIII-lea,
regimul habsburgic va anula cea mai mare parte a autonomiei provinciei, menţinând
totuşi unele legi şi instituţii locale. Conducerea o avea un guvernator numit
de împărat, ajutat de reprezentanţii nobilimii maghiare, ai secuilor şi al orăşenilor
saşi, reuniţi în Dieta.
Sub domnia împărătesei Maria Tereza şi a
fiului ei, Iosif al II-lea, începea politica de reforme. În Transilvania,
principala problemă o constituia raporturile dintre nobili şi ţărani. Nobilii
maghiari din Transilvania nu erau mai “răi” decât boierii români din
Principate, însă ei aveau posibilitatea să valorifice, prin vânzare, produsele
de pe domeniile lor, motiv pentru care pretindeau mai multe zile de muncă din
partea iobagilor.
Statul austriac va încerca să îi protejeze pe
ţărani în faţa cererilor nobilimii, deoarece aceştia erau cei care plăteau
impozitele faţă de stat şi dădeau recruţi pentru armată. În 1785, împăratul
Iosif al II-lea desfiinţează dependenţa personală a ţăranilor iobagi. Cu toată
politica lor de protecţie a ţăranilor, împăraţii austrieci nu doreau însă să
afecteze prea mult nici interesele nobilimii, deoarece ea era elita
conducătoare a provinciei. Nobilimea asigura conducerea, în armata sau în
administraţie, aşa ca nici un regim al vremii nu se putea lipsi de serviciile
ei, chiar dacă între puterea statului şi cea a nobilimii exista o permanentă
concurenţă.
Până în secolul al
XVIII-lea, ţăranii români din Transilvania nu aveau drepturi egale cu cele ale
nobililor maghiari sau ale orăşenilor saşi, care erau catolici sau protestanţi.
Nici situaţia iobagilor maghiari nu era mai bună. Cazul special al românilor
din Transilvania se datora însă credinţei lor ortodoxe. În Evul Mediu, religia şi
nu naţionalitatea era cel mai important factor de solidaritate între oameni, aşa
că diferenţele religioase duceau la multe conflicte şi discriminări. Nobilii
români puteau ajunge la poziţii conducătoare în Transilvania sau în Ungaria, aşa
cum a fost cazul lui Iancu de Hunedoara, dar numai cu condiţia de a trece la
credinţa catolică sau protestantă.
În anul 1701 se definitiva
Unirea religioasă, prin care o parte importantă a românilor ardeleni treceau la
credinţa greco-catolică. Greco-catolicii recunoşteau cele mai importante dogme
ale catolicismului, precum şi supremaţia papei de la Roma, păstrându-şi însă
sărbătorile şi modul tradiţional de celebrare a slujbei religioase. De acum
înainte, peisajul confesional din Transilvania avea să fie şi mai variat,
aproximativ jumătate dintre românii ardeleni fiind de credinţă greco-catolică,
cealaltă jumătate rămânând la confesiunea ortodoxă.
În anul 1784, ţăranii moţi din Munţii Apuseni,
conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, se răscoală împotriva nobilimii, datorită
sărăciei în care trăiau. Ca orice răscoală ţărănească, acţiunea lor va provoca
multe victime omeneşti, atât în rândul nobililor cât şi al familiilor
nevinovate ale acestora. Împăratul Iosif al II-lea, deşi dorea îmbunătăţirea
situaţiei iobagilor, nu era de acord cu asemenea acţiuni violente, care ameninţau
întreaga ordine în stat. În consecinţă, el va reprima răscoala şi îi va executa
pe conducătorii acesteia, în conformitate cu legile aspre ale vremii. Violenţa ţăranilor
împotriva nobilimii va fi urmată de violenţa nobililor împotriva ţărănimii. Din
această situaţie barbară, care ţinea de trecutul medieval, nu se putea ieşi decât
prin efectuarea unor reforme, care să îmbunătăţească soarta ţăranilor. Deşi
Iosif al II-lea va încerca acest lucru, ţăranii din Transilvania vor rămâne
încă în iobăgie, până în anul 1848.
Sursa: Istoria României.
Transilvania. (A. Avram, R. Aurel, E. Nicolae)
FELECAN VALERICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu