E duminică seara.

E duminică seara. A fost o zi ploioasă şi, de aceea, aş fi preferat să moţăi toata ziua, dar nu s-a putut, iar acum, la ora 19,00, ar fi trebuit deja să fiu în Otopeni. Nu am reuşit să ajung la timp deoarece se fac lucrări la pasajul Băneasa.

            Ceea ce vroiam însă să vă povestesc este despre o tânără femeie care mi-a atras atenţia încă de când m-am suit în autobuzul expres de la Piaţa Unirii. Avea cu ea o valiză înfăşurată în folie de plastic. „Cu siguranţă merge la aeroport!”, mi-am zis, privind-o în continuare cu oarece invidie. Pleacă pe alte meleaguri, iar eu mă duc la muncă, duminica seara! Ufff!

            Ochii ei însă, stupoare, erau în lacrimi. De ce oare? … Pare tare tristă!

            Uitându-mă mai bine, femeia, destul de simpluţă, părea a pleca nu în vacanţă, ci la muncă. Da, da, cu siguranţă pleacă să-şi câştige pâinea! Acum înţeleg, de aici tristeţea! Nu ştie ce-o aşteaptă, cum îi va fi viaţa de acum încolo, ce oameni va întâlni, peste ce greutăţi o da, că bucurii se îndoieşte că va avea!

            Mă uit la mâna stângă. Nu are verighetă. Poate a divorţat, iar copiii sunt la mama. Of, de ce pleacă şi unde se duce?

            Ei bine, până la Otopeni, ochii săi ba au fost acoperiţi de lacrimi, ba exprimau o acceptare dureroasă a destinului. Linia dreaptă a gurii sale trăda simplitatea şi  tragismul abandonului în faţa vieţii ăsteia, crudă parcă doar cu ea. De ce, Doamne, să fie nevoită să plece departe de casa ei? De ce? Nici nu dorea prea multe….

            Şi n-am mai invidiat-o că pleacă!  Dimpotrivă, m-am gândit la toţi cei care au trebuit să plece peste mări şi ţări să-şi facă un rost, de multe ori aruncându-se cu capul înainte orbeşte, lăsând în urmă soţi sau soţii, copii, fraţi, părinţi, rude, prieteni, o casă, fie ea şi amărâtă, luând cu ei doar o valiză cu haine, nişte speranţe şi multe amintiri. Unii au reuşit, alţii nu. Unii vorbesc deja de ţara adoptivă ca despre “acasă”, alţii s-au întors, ruşinaţi, că n-au reuşit ”acolo”.

            Oare care-i mai puternic, cel ce pleacă în lume să-şi facă un rost mai bun sau cel ce rămâne acasă în speranţa că va fi bine odată şi odată în ţara sa?

            Care?

            ...Şi iată că într-o zi, ca răspuns la întâmplarea de mai sus, îmi cade în mâini o carte numită ”Lumina Occidentului”, scrisă de Mariana Beliş  şi apărută la Editura Cartea Românească în 2004, autoarea explicând ce a determinat-o să aleagă părăsirea definitivă a ţării:

            „Întrucât am trăit în acea parte a Europei care a fost victima uneia dintre cele mai mari iluzii şi în final înşelătorii a istoriei – mitul unei societăţi egalitare – am vrut să  povestesc viaţa omului de rând într-o lume devenită aberantă. Nu am făcut parte dintre protestatari, acei eroi care au încercat – uneori cu preţul vieţii – să se opună opresiunii. Am făcut parte din „majoritatea tăcută” care a plecat capul aşteptând vremuri mai bune. Nu e o atitudine prea glorioasă dar e ceea ce a permis poporului nostru să supravieţuiască de-a lungul istoriei. Singurul act curajos pe care l-am făcut – şi care m-a ridicat în proprii mei ochi – a fost să întorc spatele acestei lumi opresive şi, cu toate riscurile, să-mi iau zborul spre libertate.”

            ...Le dăm dreptate sau îi blamăm pe cei ce pleacă, pe cei ce rămân; îi judecăm, dăm sfaturi, luăm atitudine. Cred însă că mult mai important este ce facem cu noi – şi cei rămaşi şi cei plecaţi – ca oameni, ca identitate naţională, cât de verticali suntem oriunde ne-am afla.

            Şi atunci, românilor de aici şi de oriunde, să le reamintim că România ar trebui să însemne pentru ei acel spaţiu Carpato-Dunărean mirific, unde cele patru anotimpuri mângâie blând şi câmpuri, şi dealuri, şi munţi, şi mare, unde domnitorii şi voievozii s-au dovedit demni fii ai acestor pământuri, punându-şi propriile piepturi ca scut în calea năvălitorilor, că la noi şi nicăieri altundeva se află Grădina Maicii Domnului, că Eminescu, şi Brâncuşi, şi Cioran s-au născut tot în acest spaţiu.

            Şi mai sunt o mie de motive pentru care ar trebui să nu-şi uite ţara, dar e de ajuns chiar şi pentru simplul motiv că e locul în care s-au născut ei şi părinţii lor, că sunt ţărână din ţărâna României. Iar ţara asta e frumoasă chiar şi aşa, dezgolită de avuţiile sale, podoaba sa cea mai de preţ fiind noi, fii săi, de pretutindeni. E mama noastră şi ne iubeşte oricum am fi. Să-i oferim dragostea şi recunoştinţa noastră începând prin a ne da mâinile, frăţeşte, într-o firească horă a unirii tuturor românilor şi să le transmitem dorul nostru celor plecaţi în depărtări.

            ...Iar ca un ecou de peste mări şi ţări vine către noi toţi gândul-dorinţă postat de Florentina Maris pe http://romaniadindiaspora.ning.com/, mai exact pe http://reteaualiterara.ning.com/:

De am fi toţi un gând fiinţǎ

De am fi toţi un gând fiinţǎ,
Nu am fi unul fiecare,
Ne-am pierde-n mare conştiinţǎ,
Ne-am topi în neuitare.
De-am fi toţi Unul luminǎ,
De am fi fiinţǎ gând,
Una ne-ar deveni străinǎ,
De am fi Unul pe pǎmânt
De vom fi-ntro-zi luminǎ,
Gând la unison şi trist
Nu vǎ ţin ison,
Identitatea ar fi strǎinǎ.

Valentina Sen

Din revista Taranul Roman, nr.34 – martie 2012