„Temeiul unui stat e munca şi nu legile [...] bogăţia unui popor nu stă nici in bani, ci iar în muncă [...] Fiecare, şi mare, şi mic, datoreşte un echivalent de munca societăţii în care trăieşte.”
Mihai Eminescu
Viaţa economică a unei ţări este determinată, în primul rând de produsele solului şi ale subsolului ei. Astăzi, prin intermediul importului de materii prime, pot exista şi alte activităţi economice, dar acest fapt nu prea era posibil cu ceva secole în urmă.
Ţările Române au avut din totdeauna o viaţă economică preponderent agrară, determinată de cel două îndeletniciri: agricultura şi creşterea animalelor. Aşa a fost de pe vremea lui Alexandru Macedon, care trecând Dunărea, a dat de holde bogate de grâne. Şi tot aşa a fost şi în perioada în care peste pământurile strămoşilor noştri treceau popoarele migratoare, avarii şi slavii în special specificând: „semănaţi şi seceraţi, noi o să luăm doar o parte din produse”. Cât despre vremea lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, ostaşii lor se ştie că au fost în majoritate ţărani (în special plugari şi păstori).
Aceasta nu înseamnă însă că românii nu au practicat şi nu au cunoscut din cele mai vechi timpuri şi meşteşugurile. Dar cum agricultura şi păstoritul au fost predominante, normal că primele meşteşuguri îşi au începutul în ele. Astfel, „Diploma Ioaniţilor” (1247) ne povesteşte despre un morărit dezvoltat. În afară de morile satelor de răzeşi sau moşneni, de morile boiereşti (unde erau obligaţi să macine rumânii sau vecinii, adică ţăranii ne-liberi), mai existau şi morile domneşti (aşezate într-un loc bun, unde aduceau venituri substanţiale). În Moldova de exemplu, se amintesc pentru prima dată mori domneşti în oraşul Baia din ţinutul Covurluiului (pe Prut).
În acest domeniu al industriei alimentare, nu putem trece cu vederea velniţele sau povernele pentru fabricarea rachiului din tescovină sau drojdie, precum şi a ţuicii din prune. Pentru cel din urmă produs, vestită a fost în primul rând regiunea Vălenilor de Munte unde se spune că se prepara o ţuică nu doar „tare”, ci şi deosebit de aromată şi parfumată (şi în ziua de astăzi se pare că zona îşi mai păstrează reputaţia). Au mai existat apoi sladniţele şi berăriile, unde se pregătea berea, chiar dacă multă lume crede că această licoare este de apariţie recentă pe meleagurile noastre, ba chiar s-a împământenit ideea că reţeta a fost adusă din Germania sau Austria. Ei bine, istoricii pot contrazice cu documente, orice astfel de teorie, fiindcă este într-adevăr o eroare. Berea a fost cunoscută în Moldova încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1408 acest Domn acordând un privilegiu negustorilor poloni din Liov, pe care îi lasă să deţină o casă în Suceava (care însă să nu fie cârciumă), unde însă „să nu facă bere” şi unde să nu se vândă pâine sau carne. Cât despre Alexandru Lăpuşneanu, el a fost unul dintre domnitorii care au preţuit berea, fiindcă cum altfel am putea interpreta mesajul trimis bistriţenilor, la 20 august 1567, în care Domnul le cerea pe lângă unele medicamente pentru ochi şi doi „meşteri” care „să-i prepare „bere bună”, „după gustul nostru”.
Pomicultura a cunoscut la rândul ei o evoluţie ce-şi are rădăcinile în timpuri îndepărtate. Populaţiile din bazinul Carpatic au selecţionat şi ameliorat din flora spontană numeroase biotipuri locale din toate speciile de pomi fructiferi, cu timpul această ramură a agriculturii ajungând o sursă de trai a celor de la sate, o parte a locuitorilor reuşind chiar să-şi poată acoperi birurile din vânzarea roadelor. Documente scrise atestă atunci când era nevoie, şi intervenţia statului, ca de exemplu în secolul al XVII-lea, când o pravilă a domnitorului Vasile Lupu specifica: „cei care vor intra în vie sau pomet, să mănânce numai poame, să nu fie certaţi, iar de se va arăta lucru, cum că au mers să fure, să-l bată şi să le ia hainele, iar cei care vor tăia pomii să fie certaţi ca nişte tâlhari”.
Acum să trecem de la agricultură la păstorit, pentru a afla câte ceva şi despre meşteşuguri gen tăbăcăria, o îndeletnicire veche românească, neexistând practic sat în care să-şi nu aibă sediul o breaslă de tăbăcari, de la dânşii rămânând peste timp numele a numeroase străzi sau cartiere ale oraşelor. Strâns legaţi de tăbăcari au existat cojocarii, prezenţi în târguri şi în sate, dar şi în hrisoavele domneşti. Astfel, la 5 aprilie 1448, Petru Voievod, întărind Mânăstirii din Poiană (azi Probota) satele Ciulineşti, Beresteani şi Roşca, amintea: „Şi oricâţi cojocari sunt în aceste sate sau oricâţi meşteri, să fie mânăstirii întreg venitul”, adică tot ceea ce trebuia să plătească aceşti meşteri pentru exercitarea meşteşugului lor urma să ajungă în visteria lăcaşului de cult.
Alături de tăbăcării au funcţionat şi torcătoriile de lână şi piuele sau dârstele. Cele dintâi sunt amintite în special în Moldova în prima jumătate a secolului XV, când Mihail logofătul (unul dintre cei mai puternici boieri ai vremii) a obţinut dreptul de a-şi aşeza o torcătorie în oraşul Baia.
Gabriela Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu