Urla Foamea

Nu cred că există un alt slogan sindical mai explicit, mai plastic şi mai realist în caracterizarea unei clase politice, care invocă în neştire, clamează din toţi rărunchii, că educaţia este principala prioritate a naţiunii. Cărturarul istoric Florin Constantiniu caracteriza această clasă politică moşită cu forcepsul de maşterele sfârşitului deceniului 8 din secolul trecut „ : ca fiind cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria României. Lipsita de expertiza, avida de căpătuiala si sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: sa se îmbogăţească - a jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o”..Încăpută pe mâna acestora, educaţia, această ingenuă siluită şi transformată într-o cadână îmbătrânită în aşteptări, batjocorită cu sârg, vlăguită şi lehămetuită este adusă, în comă, pe masa de operaţie. Diagnosticul, pus din ochi şi după ureche, prin osârdia unor echipe prezidenţiale şi ministeriale, adunături clientelare, fără busolă, fără o viziune clară a unui proiect naţional de salvare a educaţiei. Lipseşte harta viitorului. Lipseşte reţeta miraculoasă ce ar trebui să se administreze unui sistem extraordinar de sensibil la metamorfoze entropice, proces ce va împinge spre dezastru, spre mutaţii insurmontabile această instituţie fundamentală a ţării.

Nevolniciile tatonate, în mod artificial, în educaţie, de fiecare echipă managerială a ministerului, atât în organizarea testelor naţionale, a tezelor unice,cât şi a altor hibridizări aleatorii, a contribuit şi mai mult la bulversarea elevilor. Toate aceste invenţii aberante, "reforme" si "programe" inepte şi distructive, aplicate fără nici-o logică în ultimii ani, îşi cer acum decontul. Calitatea pregătirii elevilor, a candidaţilor la licee şi facultăţi scade de la an la an. De vină sunt tocmai modificările browniene din sistem, prea multe şi prea arbitrar aplicate. Astfel, schimbările care erau menite să ridice calitatea învăţământului nu au făcut altceva decât să o scadă, să deprecieze imaginea şcolii româneşti în general.

Mai de curând şcoala românească considerată, pe bună dreptate, creuzetul care genera sumedenia de diplome, medalii, premii cucerite prin concursurile internaţionale, când nivelul IQ al românilor este cotat (nu de noi) peste media europeană, când tineretul şcolit al românilor este căutat de cele mai exigente laboratoare, cele mai prestigioase institute de cercetare sau cele mai răscunoscute universităţi din lume, corpului didactic al sistemului de educaţie îi este interzis statutul social care să-i permită o existenţă decentă, recunoaşterea notorietăţii şi preţuirii prin reaşezarea, la locul cuvenit, pe scara de valori a societăţii în care trăim.

Tratamentul social, aplicat celei mai şcolite bresle, elita societăţii româneşti, s-a dovedit a fi un atentat deliberat la adresa acestei tagme. Cu o ipocrizie funestă i s-a administrat cea mai inumană şi inexplicabilă atitudine politică celor care trudesc pentru modelarea şi şlefuirea, cu o răbdare de bijutier, a viitorului unei naţii, a unui popor. În ultimii 20 de ani, şcoala românească a suferit cele mai oribile şi perverse lovituri de la toţi cei care au fost la guvernare, fără nici-o deosebire. O privire retrospectivă asupra celor doua decenii de speranţe zadarnice atestă faptul că nimic din ce-am gândit nu s-a împlinit. In acest sector social de o importanţă vitală domnesc stagnarea si deziluzia, frica zilei de mâine, începuturile neterminate, politica mizerabilă, cu puşca la ochi, manipularea televizată cu o eficienţă diabolică. Impunerea prin toate mijloacele a unei viziuni tulbure, asupra viitorului copiilor noştri.

Sub pretextul unei pretinse reforme, de fapt a unei intervenţii malpraxis în viscerele sistemului educaţional, demnă de a fi o veritabilă teorie a conspiraţiei, s-a reuşit parţial distrugerea premeditată a rezistenţei cultural-naţionale a acestui popor. Degradarea educaţiei, colapsul sistemului de învăţământ, prăbuşirea exigenţelor faţă de generaţiile educate mai degrabă de televizor decât de şcoală şi de familie au fost ţinta predilectă a trupelor de asalt pseudoreformatoare. Şcoala, care trebuia să fie un pilon de rezistenţă a unei naţii a fost vulnerabilizată în mod sistematic, metodic de găştile colorate ale politicii neaoşe, ajunse la monitorul de comandă, virusând, parazitând, prin tot felul de tertipuri, arhitectura organizatorică şi morală a învăţământului românesc. Privită retrospectiv, starea de faţă, dramatică prin conexiunile ei, deplorabilă prin insinuările degradante, de factură politică, făcute de indivizi rupţi de realitate, lipsiţi de o minimă expertiză, te face să-ţi dai seama de strategia ultimilor două decenii, prin care structura sistemică a şcolii a fost ocultată pas cu pas.

Aducerea în sistemul de învăţământ, prin reţeaua mafiotă şi semidoctă a învăţământului particular, multiplicat patologic, a tuturor celor care nu au fost în stare să fie admişi în învăţământul de stat, personaje cu o pregătire precară, deprecierea până la pierderea totală a competenţelor cerute de minimul de pregătire la examenele de licenţă sau grade didactice au reprezentat tot atâtea centre de malignizare a calităţii muncii din şcoală . Crearea posibilităţilor de fraudare prin cumpărarea, la liber, a lucrărilor de licenţă sau de gradul I, contrafăcute la comandă, făcături fără valoare ştiinţifico-didactică, a dus ireversibil la distorsionarea imaginii imaculate a şcolii, la crearea unei proiecţii superflue privind finalizarea studiilor de către tineretul dezorientat al ţării. La ora actuală, pe piaţa neagră din subsolul instituţiilor superioare de învăţământ şi nu numai, se pot târgui, ca la iarmarocul de orătănii, diplome de licenţă, titluri ştiinţifice, atestate de profesionalizare, etc.. Gravele deficienţe şi lacune, insinuate politic, prin multiplicarea posibilităţilor de corupţie la diferite examene a cadrelor didactice au mărit catastrofal percepţia unui sistem educaţional viciat până în măduva oaselor. Aceste inventivităţi aberante prăsite în umbra legii au avut scopul conspirativ de a slăbi corpul profesoral, de a-l vulnerabiliza în faţa societăţii, a beneficiarilor procesului educativ instructiv, a partenerilor din cadrul comunităţilor locale.

Concomitent, au urmat apoi sumedenia manualelor alternative, mijloace sigure de îmbogăţire a faunei clientelare, cărţi pentru elevi concepute sub orice critică, din punct de vedere ştiinţific, a căror arhitectură a fost degradată premeditat şi trimisă în ridicol prin subminarea aurei providenţiale sau eliminarea marilor personalităţi istorice, culturale şi ştiinţifice ale României, deprimarea şi diminuarea prin golirea de conţinut, cu un sarcasm schizoid, a valorilor naţionale. Voci importante şi reprezentative ale cărturarilor şi şlefuitorilor limbii române, dar şi atitudinile cele mai avizate ale unor cadre didactice a cerut revizuirea imediată a manualelor şcolare, pline de greşeli şi de aspecte licenţioase cu încărcătură gravitaţională în nobila misiune de a aduce generaţia tânără în sfera esteticului, a moralei creştine, singura care duce spre apropierea de divinitate.

Distrugerea metodică a învăţământului rural, segment important al învăţământului românesc, prin lipsirea, fără discernământ, a dascălilor de la ţară, de cele mai elementare condiţii de supravieţuire, transformându-i într-o masă amorfă, fără nerv sindical, fără preocupări specifice unui intelectual, impunându-le preocupări domestice, care să le asigure viaţa de zi cu zi lor şi familiei. Pauperizarea şi înstrăinarea slujitorilor şcolii au adus modificări de comportament transformându-i într-o masă de manevră electorală, într-un segment social plin de umilinţe, aruncaţi la cheremul primarilor boiţi în toate culorile minciunii şi corupţiei generalizate. Dascălul din rural trăieşte cele mai grele momente de sudalmă, de centrifugare socială, de extruziune din locul care a fost câştigat cu onoare de înaintaşii lor. Reducerea la derizoriu a sporului de rural, plasarea la cheremul politicului discreţionar a unor drepturi fundamentale de care ar trebui să beneficieze toţi slujitorii şcolii săteşti a făcut din această nobilă breaslă, o paria a societăţii.

Absurda şi halucinantă descentralizare prin supracentralizare a şcolilor, măsură luată fără nici-un discernământ, total în contrarietate cu interesul învăţământului, prin care şcoli cu un număr important de elevi au fost transformate în structuri şcolare, un fel de unităţi de învăţământ, fără director, fără consiliu de administraţie propriu, fără ca acel responsabilul de structură să fie remunerat cu o indemnizaţie modică pentru a supraveghea procesul educativ-instructiv, pentru administrarea mijloacelor mobile şi imobile ale şcolii, pentru manageriatul curent al şcolii. Este de neînţeles raţionamentul prin care, educatoarele, învăţătorii sau profesorii diriginţi, care răspund de o grupă, sau de o clasă, subunităţi şcolare cu un număr redus, limitat de elevi, primesc, pe bună dreptate, îndemnizaţii de consiliere iar responsabilul de structură, care are aceleaşi importante îndatoriri, pe care le avea un director de şcoală este pur şi simplu ignorat, fără ca această muncă să fie retribuită printr-o minimă indemnizaţie, deşi este obligat să presteze activităţi de o responsabilitate deosebită ca aplicarea şi monitorizarea unei politici şcolare adaptată la cerinţele comunităţii, organizarea şi coordonarea activităţilor, extradidactice şi extraşcolare. Această măsură, impusă fără nici-un discernământ, este mai de neînţeles, deoarece sutele de elevi, de foşti elevi, părinţi şi alţi cetăţeni care au nevoie de un act de studiu , o adeverinţă, trebuie să se deplaseze, uneori la zeci de km.,până la şcoala de centru, pentru a solicita actul respectiv fiindcă şcolile căzute în dizgraţie, metamorfozate în structuri, nu au director, deci nu au ştampile pentru a sigila actele oficiale. Această gravă eroare va duce iremediabil, în termen scurt, la o pierdere a identităţii şcolilor respective, la o degradare a procesului educaţional, la pierderi şi distrugeri de inventar, la ieşirea din firescul performanţelor şcolare. În plus, această măsură plină de un amatorism maladiv, sporeşte şi consolidează birocratismul din sistem, îndepărtează inadmisibil nucleul de conducere a şcolilor de cerinţele comunităţii şi este în discordanţă cu Pactul Naţional pentru Educaţie, document programatic acceptat de toate forţele sociale şi politice din România.

Ieşirea în stradă a zecilor de mii de cadre didactice, în toatele mari oraşe ale ţării avertizează faptul că totul este drenat spre un făgaş greşit, dovedeşte fără tăgadă că aşa nu se mai poate, că durerea produsă de cuţitul care a atins osul este inacceptabilă, că sistemul politic, maculat de corupţia ubicuitară, ipocrit şi falimentar al ţării, trebuie sancţionat asupra faptului că amatorismul, arbitrariul şi lipsa înţelegerii cerinţelor şcolii duce indubitabil la spre un deznodământ dramatic distrugător în ceea ce priveşte viitorul ţării.

Sindicalişti din toate judeţele ţării, uniţi-vă!

Prof. dr. Vasile Ofileanu – Vaslui