A venit vremea…

… sa ne oprim cateva minute din goana noastra cea bezmetica intre locul de munca, facturile de achitat, copilul care trebuie luat de la scoala si cumparaturile de ultim moment din piata.

Acum a venit vremea sa cautam un coltisor linistit si… singuri… sa numaram pana la cinci, sa inspiram adanc si sa ne intrebam ce vrem de la viata.

Acum a venit vremea sa ne dam seama ca marile tunuri financiare sunt de mult apuse si nu se vor mai intoarce prea curand (dupa cum mi-a spus un fost deputat: „Ce-a mancat lu-pul e bun mancat”); drumurile catre Occident in cautarea unui loc de munca s-au rarit (acum au si ei falitii lor asa ca numai de noi nu mai au chef). Asa ca avem doar doua optiuni:

a). murim (nu ca nu as fi constient ca va veni acest moment dar nu imi suride deloc acest as-pect);

b). incercam sa ne descurcam in tara noastra, renuntand la ideiile de imbogatire prezentate anterior.

O vorba romaneasca spune ca din munca cinstita boi baltati nu faci, dar daca ne-am multumi ca boii nostri sa aiba o singura culoare?

In ultimii ani am vazut nemultumirea generalizandu-se. Suntem nemultumiti de parinti, prieteni, sot / sotie, nemultumiti de colegi, sefi, clienti, nemultumiti de primari, parla-mentari, de tara in care traim, incat optiunea a). pare cea mai simpla; cu o investitie minima se poate asigura doi metri de funie si o bucata de sapun pentru cei pretentiosi.

Cei care nu avem curajul sa facem acest ultim disperat gest… ne zbatem in mocirla. Dam vina pe orice si oricine; intotdeauna de vina sunt CEILALTI, nu noi. Noi… nu reusim sa vedem mai departe de lungul nasului.

Ce este cu atatia tarani care se plimba prin piete, mirosind a ceapa si balegar si care nu stiu sa se dea din fata mea?

Profesorilor li s-a taiat din salarii; nu am copii, alta scoala nu mai fac, asa ca pot sa plece linistiti la cules capsuni in Spania.

Pensionarii au niste pensii foarte mici; la cum imi conduc masina doar o minune si o intreaga armata de ingeri sa ma aduca pana la varsta pensionarii. Si daca mai pui la socoteala ca trebuie sa stai cate o ora la coada din farmacie ca sa iti iei o aspirina in ziua cand primesc retete compensate… sa moara pensionarii ca sa nu mai fim noi… cei tineri… asa inghesuiti…

Doctorii??? Sa plece in Anglia, Canada, Germania; eu si asa nu ma imbolnavesc decat foarte rar si atunci stau acasa.

De colegi nu mai spun; o adunatura de lenesi care stau toata ziua la barfa.

Patronii; mama lor de hoti, nemultumiti mereu oricat le-ai munci…

… si tot taind asa vedem ca singura persoana care ne este draga ramane doar contabila care ne semneaza statele de plata… dar nici pe ea nu o iubim prea mult pentru ca nu ne-a pontat nu stiu ce ore suplimentare.

Stiu sigur ca la un moment dat toti am gandit asa.

Si tot injurand asa pe unul si pe altul, ne culcam fericiti ca nimeni nu a scapat de jude-cata noastra iar noi nu suntem mai prejos fata de nimeni. Uneori nu suntem mai prejos chiar si decat Dumnezeu.

Si tot injurand asa pe unul si pe altul au trecut anii iar livada din gradina s-a pus pe rod si am adunat si cateva animale, asa ca ma hotarasc sa ies mandru pe piata cu produsele mele: piersici cat pepenii si o branza de oaie ce se intinde pe paine ca untul… si… surpriza… nu are cine sa le cumpere: profesorii mananca salata de fructe in Spania, medicii branza de Rochefort in Franta iar pensionarii nu au bani sa le cumpere.

Si atunci incep sa ma intreb mirat: „Ce se intampla Dom’le???”

Si atunci parca incep sa aud si durerea din glasul vecinului…

Ok, acum sa lasam aspectul pur comercial prezentat mai sus si va rog sa va intrebati: cati dintre prietenii sau rudele dumneavoastra sunt cadre medicale, educatori sau profesori sau cati dintre bunicii dumneavoastra traiesc din pensii de mizerie? Si exemplele pot continua cu cei angajati „la patron”.

Eu cred ca a venit vremea sa incepem sa privim mai departe de varful propriului nas si sa incepem sa ne uitam in jur. Intr-un fel sau altul… problemele vecinului sunt si ale noastre. Ceea ce il afecteaza pe fratele, prietenul sau bunicul meu, intr-o zi ma va lovi si pe mine. Eu personal daca am avut posibilitatea, am ajutat pe cine am putut si nu de putine ori… ajutorul oferit de mine, s-a intors inzecit;oare asta sa fie adevaratul crestinism? Bine, nu sunt de acord cu Iisus Hristos cand a spus ca daca ai doua camasi pe una sa o dai aproapelui. Dar chiar nu ne putem ajuta reciproc?

Si cand Bratianu a spus „Romania prin ea insasi”… nu cred ca era beat sau vorbea doar de dragul de a se auzi spunand ceva. Dupa parerea mea stia ce spune… dovada… in cativa ani eram granarul Europei… astazi suntem groapa lor de gunoi. La inceput am fost foarte optimist cand am intrat in UE… pe urma am crezut ca ne-au primit de mila… acum sunt sigur ca au vrut doar o uriasa piata de desfacere de 22 de milioane de fraieri.

In incheiere va propun un mic exercitiu:

HAIDETI ca macar in anul 2010 sa fim altfel.

HAIDETI sa lasam sa traiasca si capra vecinului iar cand acesta nu este acasa sa ii du-cem noi o galeata de apa si un brat de fan.

HAIDETI sa incercam ca pentru un an sa ne scoatem ochelarii de cal si sa fim mai atenti in jurul nostru.

HAIDETI sa nu ne mai indulcim in fiecare dimineata cafeaua cu sare de lamaie.

Experienta a demonstra ca progresul a aparut DOAR in urma colaborarii. Indiferent ca se cheama trib, club, echipa, partid sau sindicat.

HAIDETI sa ii cautam pe cei cu pasiuni sau probleme comune, sa discutam sincer si sa incercam sa evoluam.

HAIDETI sa nu mai fim zmei si sa incercam sa le rezolvam pe toate singuri.

HAIDETI sa nu ne mai ascundem dupa deget cand ceva nu ne convine.

HAIDETI SA COLABORAM !!!

HAIDETI sa facem o incercare; macar un an. Ce avem de pierdut? S-au dus 20 de ani de la Revolutie si inca nu am ajuns la malul cu unt… Mai conteaza unul???

Astazi, intre doua intruniri am vrut sa rasfoiesc un ziar dar un titlu de pe prima pagina mi-a taiat tot cheful: „Grecii isi apara cu bata salariile si pensiile”. Asa stiu altii sa isi apere drepturile… noi ne plecam si mai mult capul si nu indraznim sa spunem nimic ca nu cumva sa ni se ia si ce ne-a mai ramas.

Ar trebui sa ne intrebam: Oare chiar asa sa fie ?

Manole Silviu