vineri

IERI, AZI . . . MÂINE ?


„CAVALERI  ŞI  DOMNIŞOARE”
            Ioana a asistat neutră la efuziunile emoţionale ale prietenei mele, profesoară de fizică. După câteva zile îmi cere ca neapărat să redau scris cele auzite. Atunci am realizat, ţinând cont de context, că faptele merită atenţie. Bucuria clipei şi a sentimentelor o poţi găsi oricând, oriunde.
            Da, faptele sunt reale. Personajul principal este „d-na profesoară” sau „profa de fizică” sau „diriga”, cum îi spune stomatologul a cărui pacientă este de vreo 25 de ani. D-na profesoară este pensionară după ce a lucrat decenii cu adolescenţi grupaţi în clasele a două licee din Buzău. Pensionarea a fost pentru ea o luptă cu substraturile vulnerabile ale psihicului. Conştientă că numai acţiunea îi poate aduce echilibru, a preluat o catedră de fizică în condiţii pe care rar un tânăr contemporan le-ar accepta. Nu făcuse niciodată naveta. Era o provocare. De patru ori pe săptămână, cu autobuzul sau microbuzul, străbătea dus-întors Valea Slănicului.
La Km 50 era prima şcoală cu gimnaziu, Beşlii, în care funcţionau, în acel an şi clasele de la şcoala Grunj, şcoală aflată în renovare. O a treia şcoală cu gimnaziu se găseşte pe Valea Bădicului, lângă un pârâu sălciu care devenea nervos şi cenuşiu când ploua ceva mai tare.
            Ca să ajungi la Gura Bădicului cobori din autobuz la km 53, lateral dreapta treci podul mare peste Slănic şi o ţii la pas încă vreo patru kilometri. După pod, imediat în dreapta este puntea suspendată care duce la şcoala în renovare. În faţa şcolii, încercuit de apa Bădicului ce se varsă în Slănic, domină Grunjul un gurgui alburiu singuratic, cu o cruce în vârf, probabil semeţ odinioară dar cam îmbătrânit şi spălat de ploi.
            Cătunele ce alcătuiesc comuna Mânzăleşti sunt răspândite pe coastele dealurilor subcarpatice. Ele cuprindeau cândva 13 unităţi şcolare din care doar trei cu gimnaziu. Din cauza văilor înguste, aici nu sunt viscole, furtuni, vijelii, cele mai multe zile fiind frumoase, calme, luminoase. Pe orice culme ai urca, perspectiva este minunată, ai crede că un scenograf genial a cotrobăit munţii din jur şi a adus aici tot ce-a găsit mai frumos.
            La Mânzăleşti istoria este mai leneşă. Caii putere încă nu fugăriseră caii prietenii omului. Unul dintre aceştia era al postaşului. Poştaşul cu alură de artist de cinema, călare pe murgul lui, cobora în centru, la poştă, apoi în pas săltat distribuia corespondenţa. Mult mai mulţi erau boii din cauza terenului accidentat, moale, gri, clisos când e ud. Nu lipseau căruţe mici trase de măgăruşi.
            Prima impresie consolidată a fost că aici bărbaţii sunt ca boii, înfrăţiţi, fiinţe respectabile, care au întotdeauna timp, niciodată nu se grăbesc, muncesc fără să crâcnească, nu se enervează, tratează totul cu calm şi cu umor. Mult umor. Multe femei cochete. Şi încă ceva: nu prea sunt pe aici bărbaţi cu burtă. Doar vreo 2-3 în centru , la şosea, şi asta în ultimul timp.

I

            Şcoala Gura Bădicului, renovată, rezistă dealului din spatele clădirii care, în ciuda zidului de protecţie, parşiv, o ia uşor la vale. Şcoala rezistă lutului, dar va rezista în timp tăvălugului social? Copiii sunt puţini. Ca să ajungă la şcoală iau la pas poteci şerpuitoare pe coaste pietroase, prin păduri, pe lângă râpe cenuşii oricând gata să se prăvale, prin văiugi înguste, totul devenind alunecos când norii sunt mai darnici. Atunci copiii ori nu ajung la şcoală, ori se mobilizează maturii să-i ducă acasă.
            Pe copiii aceştia puţini, nu poţi să nu-i iubeşti: nu vorbesc urât, nu sunt violenţi, sunt foarte prietenoşi, curioşi, solidari, conştiincioşi şi muncitori. Chiar şi cei cu tulburări de personalitate pot fi mobilizaţi. Printre ei, câţiva ţigănuşi. Din cauza efectivului mic, copiii ţiganilor erau ademeniţi de primăriile din vecinătate sau de către cadre didactice cu ajutoare băneşti, altfel şcolile riscând să fie desfiinţate.
            Copiii ţigani veneau dintr-un cătun de foşti lingurari, Coita. Întrebat, un ţigănuş evident mai mare ca vârstă decât colegii din clasa în care fusese înscris, a VII-a, dacă ei sunt mulţi acolo sus, între munţi, a răspuns :
- Da, destul de mulţi.
- Cam câţi ?
- Vreo 40 de familii.
- Nu-s chiar aşa mulţi .
-  Da, da, mulţi în familie, răspunde zâmbind şmechereşte.

Deasupra cătunului de ţigani, Coita, este un drum destul de bun, pietruit, ce vine de la Bisoca, de sub munţii Vrancei învecinaţi cu munţii Buzăului, alt ţinut de poveste. Drumul pietruit săpat în peretele stâncos cu vegetaţie rară, perspectiva culmilor îngrămădite până la linia orizontului ce pare mult mai aproape e ceva fermecător şi ca privelişte şi ca linişte interioară indusă. La un moment dat drumul se pierde între pietre şi vegetaţie, dar apare o troiţă. De acolo, un alt drum bolovonos, rupt în peretele stâncii, pe care doar boii, caii şi drumeţii îl pot străbate. Din loc în loc sunt puncte de belvedere permise de altitudine şi de copacii rari ce cresc cu încăpăţânare pe prăvălişul de sub drum. Bucurie, pentru că drumul chinuit iese într-o căldare destul de mică căptuşită cu păduri unde se găseşte una dintre cele mai mici şi izolate mânăstiri din ţară, Găvanu. Mai există o cale de acces care coboară abrupt pe peretele lutos, mai jos închis de un morman uriaş de lespezi rupte din stâncă.
            Oricum, găseşti destule poteci de evadare, pe la Cireşu, dar nu şi când plouă, când ai impresia că şi tu devii alunecos ca şi lutul cenuşiu pe care îl calci. Din Coita, spre şcoală, ţigănuşii urcă printr-o pădure întunecată în spatele căreia pereţi abrupţi, dintr-o rocă moale ce clivează uşor, se pot prăvale blocând drumuri sau poteci. Treceau apoi printr-un cătun numit Plavăţu, cu case ascunse în verdeaţă, unele părăsite. Locul este paşnic, pitoresc, dar trist. Deşi ţinut locuit din vechime – preistorie ? – astăzi, încet , încet se depopulează.
Bătând cărările locului, doamna profesoară a intrat într-o astfel de casă          părăsită, model vechi, tradiţional, cu acoperişul şi pereţii la locul lor dar fără uşi, la demisol având probabil o cămară. Singurătate, senzaţii stranii, în lateral misterul vegetaţiei sălbăticite, necontrolate, iar în cealaltă parte uliţa pe care arareori mai trece cineva. Simţi amintirile care nu sunt ale tale învăluindu-te, te apasă tristeţea existenţei trecătoare şi pleci înfrigurat de relativitatea lumii înconjurătoare şi a destinului personal.
            Oho, încă nu au ajuns copiii la şcoală! De la Coita şi de la Cireşu sunt 6 km. Din Plavăţu, grupul copiilor, mai numeros acum, coboară drumul croit peste râpe cenuşii ce par gata oricând s-o ia la vale dar nu se grăbesc. Au ajuns la jgheab unde se întâlnesc cu cei de la Plaiul Jgheabului şi coboară toţi pe drumurile care de jos par tobogane. Şi totuşi sunt şoferi care conduc maşina pe aceste drumuri ce par inaccesibile la prima privire. Încă un kilometru şi ceva pe lângă pârâul Bădicului, de netrecut când devine vijelios datorită ploii, apa devenind vâscoasă de atâta lut cărat de pe versanţi, şi ajung la şcoala Gura Bădicului. Aici se întâlnesc cu cei veniţi de la Buştea sau Trestioara.
            Copiii din Buştea se laudă cu capul de piatră al sihastrului de pe muntele Breazu. O potecă strâmtă, din piatră în piatră urcă până în creştetul stâncii. Munteanul de piatră, în veşnicia lui raportată la percepţia umană scrutează încruntat împrejurimile şi păcatele puţinilor locuitori rămaşi în satele de la poale. Urcată pe fruntea de piatră, doamna profesoară trăia în singurătate comuniunea cu natura. Erau doar ea şi două vaci păscând nu departe, liniştite, fără paznici – acolo nu se fură – doar cu zumzetul gângăniilor.
            Dar nu v-am povestit nimic despre satul Trestioara – ce nume frumos ! – situat într-o căldare strâmtă la poalele muntelui Breazu, peisaj de poveste de oriunde l-ai privi, dar mai ales de lângă lacul Meledic. Cu adevărat este o zonă locuită de daci din străvechime.
            Cum să nu îndrăgeşti copiii care cresc cutreierând ca-n basme aceste meleaguri? Acolo se ascund multe pasiuni, destine uneori frânte, în singurătate şi tăcere. Frumos era când copiii se adunau din proprie iniţiativă într-o clasă sau în curtea strâmtă, cuminţi, uneori cântau, alteori povesteau, organizau jocuri, iarna se grămădeau lângă sobe, socializau liniştiţi şi prietenoşi. În faţa şcolii este puntea suspendată peste apa Bădicului. Se aşteptau unii pe alţii, în drum, la capătul punţii, se veseleau, alteori se îmbrânceau, fetele se pupau apoi se răspândeau în grupuri spre casă. Peste tot aici erau ACASĂ.
            Clasa a VIII-a. Profa de fizică întreabă câţi vor să rămână pe loc. Niciunul. Câţi vor să se întoarcă la casele părinteşti după ce vor termina şcoala, studiul. Niciunul. Aici sunt cele mai vechi vetre locuite. Cu doar aproape două decenii în urmă şcoala era neîncăpătoare şi copiii învăţau în ture, dimineaţa şi după amiaza.

I I

            Jos, la şosea, este cealaltă şcoală, cu copii mult mai mulţi şi în procentul statistic mai mulţi cu dificultăţi de adaptare. Nu erau ţigani. Fiind două şcoli în una, clasele funcţionau în paralel. A VII-a Grunj avea o singură fată, Simona, foarte cuminte, şi pe fratele ei Marian, repetent, în total fiind 9 băieţi. Amândoi fraţii făceau parte dintr-o familie cu mulţi copii, vreo 8-9, foarte săraci, marginalizaţi social. Ceilalţi erau de tot felul, cei mai mulţi departe de a fi modele de conştiinciozitate. Printre ei, Andrei, mereu nervos, arţăgos, neglijent. Profa de fizică aflase că fusese părăsit de mic de către mamă, ura tot ce era femeiesc, iar tatăl se cuplase cu mama lui Ionuţ, coleg de clasă, băiat isteţ, frumuşel, cam zurbagiu dar nu băiat rău. Îţi trebuia voinţă ca să-i struneşti pe toţi dar doamna profesoară afirma cu convingere că aşa zurbagii cum erau, băieţii ăştia ar fi fost în stare să salveze România în caz de pericol iminent. Erau tipic zănatici, aiuriţi, dar dacă le propuneai ceva care să-i intereseze, în orice caz nu cartea de învăţat, acţionau spectaculos de uniţi, cu entuziasm şi nu renunţau până nu reauşeau. Trăia în ei patriotismul subconştient, abnegaţia neexprimată dar hotărâtoare în caz de criză. Prezenţa lor contura convingerea că erau făcuţi pentru militărie, că ar acţiona şi ar muri fără speculaţii existenţialiste. Aveau stofă de eroi.
            A VII-a Beşlii avea un singur băiat care nu putea să scrie, probabil avea un sindrom mental care-l făcuse neputincios în asimilarea scris-cititului, dar care avea, paradoxal, o îndemânare rar întâlnită de meseriaş conştiincios, avea o bună intuiţie şi înţelegere a fenomenului fizic încât la întrebările de interpretare surclasa toate fetele din clasă, în număr de nouă. Majoritatea fetelor şi câţiva băieţi erau în echipa de dansuri populare participantă la tot felul de concursuri sau festivaluri. Erau fete „dezgheţate”, mai zburdalnice, care „văzuseră lumea”.
            Trebuie făcută o observaţie. Rar mai sunt active cadre didactice absolvente ale vechilor licee pedagogice, care ştiu să cânte şi să danseze. Echipele de dansuri încă mai susţineau spectacole conduse de învăţătoarea Cici Popescu de „nota 10 plus”, pensionară, cu un umor sănătos, entuziastă în susţinerea folclorului local. Odată cu retragerea acestor cadre didactice entuziaste se va stinge tradiţia veche românească, folclorul autentic moare.
            Toate ca toate, dar în relaţia reciprocă a copiilor domneau vulgaritatea, obrăznicia, flirtau cu obscenitate întrezărită, tabuurile neexistând în cunoştinţele puberilor actuali. Ca o compensaţie, ce-i trece doamnei profesoare prin cap ? Ce-ar fi să propună acţiunea „Cavaleri şi Domnişoare”? Cum să facă? Hotărăşte ca prin tragere la sorţi, fiecare băiat să ofere într-un cadru festiv un mic cadou, frumos ambalat, unei fete căreia să-i adreseze câteva cuvinte drăguţe iar fata, la rândul ei, să-i ofere o felicitare, un cartonaş, un desen propriu cu o poezioară sau un text amabil. Toţi  acceptă cu entuziasm ideea dar izbucneşte o ceartă mare, care cui să dea atenţie.
Erau colegi defavorizaţi, refuzaţi vehement, aşa că profa a impus categoric rezultatele tragerii la sorţi cu permisiunea ca după partea oficială să li se permită şi galanterii preferenţiale.
            Directorul a acceptat propunerea făcută şi pentru a nu deranja celelalte ore, s-a hotărât ca acţiunea să aibă loc în cadrul orei de fizică a clasei a VII-a G, simultan cu ora de franceză a clasei a VII-a B, fără prezenţa altor profesori. S-a cerut elevilor să vină „spălaţi şi călcaţi”, cu permisiunea de a se farda foarte uşor fetele, iar băieţii aranjaţi şi cu părul dat cu gel.
            Chiar a fost emoţionant! S-au adunat în sala amfiteatru unde învăţau fetele; băieţii aveau clasa o sală laterală fostă atelier, mucegăită, neprietenoasă, cu uşa nesigură, ca pedeapsă pentru comportamentul lor.
Evrica! Băieţii aranjaţi, cuminţei, frumuşei, fetele ca nişte puicuţe ţanţoşe, frumuşele şi nerăbdătoare. Fiecare băiat are în mână o pungă colorată pentru cadou. Săracul Marian, cum o fi făcut rost de pungă cartonată cu micul cadou când acasă mai erau atâţia fraţi şi trăiau din ajutorul social şi din mila altora? I-o fi dat-o diriginta? Era ceva cu totul special: în repetentul acesta murdar, indiferent, retras, paria colectivităţii, a răsărit dreptul la demnitate. O mare bucurie că nimeni nu a neglijat partenerul tras la sorţi. Perechile se prezentau pe rând în faţa clasei, nominalizaţi de către doamna profesoară. Cel mai greu le era să spună câteva cuvinte în propoziţii amabile. Se descurcau totuşi cu feţe luminoase şi ochi strălucitori.
Vine rândul lui Andrei, cel părăsit de mamă, veşnic arţăgos. Vine în faţă posomorât şi, întors lateral, întinde brutal punguţa cu cadou. Profa l-a oprit imediat. Întâi s-a opus dar, insistând, l-a determinat să stea faţă în faţă cu fata, să o privească direct, să ofere cu stânga cadoul şi să dea mâna cu dreapta, spunând cu chiu cu vai câteva cuvinte drăguţe. Până la urmă a acceptat, învingându-şi ranchiuna pentru tot ce reprezenta femininul, durerea ascunsă pentru că mama îl părăsise şi cine ştie ce alte umilinţe mai suportase.
Pentru sufletul doamnei profesoare a fost ceva înălţător. A fost o victorie deşi nu era diriginta lor, ci numai profesoara de fizică. Câţiva băieţi şi fete aveau şi mici cadouri suplimentare oferite după preferinţe particulare. Unii au schimbat şi pupici neprevăzuţi în program. Au cântat de a răsunat sala, iar la final doamna profesoară i-a servit pe fiecare cu un baton de ciocolată Snickers, precizez ambalată.
De ce precizez? Deseori fetele o invitau pe profă să servească din punguţele lor cu mâncare. Într-o zi, la începutul orei, simpaticul Ionuţ, rupe o bucată din batonul de ciocolată neambalat, ţinut în mână şi o întinde profesoarei, lăbărţându-se peste bancă şi catedră, stătea la o măsuţă alături. Un fior trecu prin stomacul profesoarei, strafulgerându-i prin minte că Dumnezeu ştie de când nu se spălase pe mâini şi mai ales cu săpun. Imediat însă, logica i-a suprimat repulsia, i-a corectat ţinuta, a apreciat gestul ca atitudine şi a înghiţit ciocolata. El făcuse gestul cu toată bunăvoinţa tratând-o ca pe un camarad dar neglijase ţinuta, iar ciocolata nu era ambalată.
Urmările acţiunii? Puţin vizibile şi totuşi . . . Venind primăvara, aproape în fiecare zi se aduceau la şcoală flori de grădină, de pe lângă garduri, din fâneţe, numai să fie frumos aranjate. A venit sfârşitul anului şcolar, ultimele ore de fizică. . . Din bancă se ridică Andrei, vine lângă catedră cu un bucheţel de flori culese din albia Slănicului de peste şosea, se postează faţă în faţă cu doamna profesoară, o priveşte în faţă şi-i întinde florile: „Pentru dumneavoastră !”
Un gest mărunt dar de o mare bucurie. Poate că nu-i mare lucru la prima vedere, fiind un copil mediocru, dar o fărâmă de sensibilitate, un dram  de demnitate asumată e un progres enorm chiar dacă nu garantează că în viitor nu-şi va bate ibovnica sau nevasta. O bucurie lăuntrică în fiecare copil poate să facă lumea viitorului mai bună, mai morală şi, de ce nu, mai puternică în confruntarea cu necazurile destinului. Copilul îşi învinsese aversiunea pentru tot ce îi amintea de mama.
Cu un an înainte absolvise clasa VIII-a o altă soră a celor doi fraţi de la a VII-G, tot aşa de neglijentă şi de izolată în colectivitate. Doamna profesoară trebuia să coboare la următoarea staţie, s-a apropiat de şoferul autobuzului oprit în staţia din centrul comunei, în faţa Primăriei. Urcă sora celor doi, era acum la liceul din următoarea localitate dintre munţi, Lopătari, mult mai îngrijită, drăguţă, cu un splendid trandafir de grădină în mână. Urcă, îşi dă seama că profa este în faţa ei, îi zâmbeşte şi-i întinde trandafirul. În faţa călătorilor din autobuz. O să ziceţi: „Ei şi ce mare grozăvie?”. Pentru profă a fost un sentiment înălţător pentru că nişte paria social şi-au asumat dramul de demnitate scoţând la suprafaţă sensibilitate şi frumuseţe emoţională reprimate în viaţa de zi cu zi.
În anul următor şcolile s-au unificat alcătuindu-se un singur rând de clase. Problema subvenţionării şcolilor pe cap de elev avea consecinţe. Profesoara a rămas cu dorul peisajelor înconjurătoare, a copiilor, a colegilor, cei mai mulţi cu o avere considerabilă de bun simţ.

I I I

Acum profa de fizică avea ore la alte două şcoli de pe Valea Buzăului, diferite de cele de la Mânzăleşti. Valea Buzăului în aval este largă, mărginită de culmi nu prea înalte, peisajul este mai tern, doar urcându-te pe coclauri prin mai, când vegetaţia explodează trăieşti unitatea cu lumea înconjurătoare.
Una din şcoli, din satul Ursoaia, era accesibilă după ce din gară treceai până la venirea gerului pe lângă o şatră de 24 de corturi mari ca-n filmele americane cu indieni, apoi printr-o mică aglomerare de locuinţe de-o sărăcie copleşitoare, colonie de ţigani probabil foşti nomazi, pe lângă o balastieră redutabilă cunoscută, apoi se trece puntea suspendată peste albia Buzăului lată doar cât să treacă o maşină mică şi lungă de vreo 300-400 m. Fie pe un drum colbuit, fie pieptiş pe o coastă de deal, prin grădini, ajungi la şcoala Ursoaia. Copii relativ puţini, problemă devenită cronică. Cândva satul a fost în totalitate valah, iar acum într-un procent mare este măsliniu.
În clasa a VIII-a erau 4 băieţi şi 8 fete. Doi dintre băieţi erau mai agitaţi de felul lor, iar dintre fete trei mai certăreţe şi cu ceva probleme de bun simţ.
Dincolo la şcoala de centru, Vipereşti, şcoală lângă şoseaua naţională Buzău – Braşov, situaţia era cu totul alta. Copiii erau suficienţi, la clasa a VI-a erau chiar două clase paralele dar trei sferturi erau ţigani, iar dintre ceilalţi o parte erau metisaţi. Şcoala avea angajat un mediator pentru problemele rromilor.
-         Cum te simţi aici ?
-         Aici , în miniatură, este reprezentat viitorul României.
-         Cum adică ?
- Sus, pe coasta dealului, pe malul stâng al Buzăului, satele get-beget româneşti sunt din ce în ce mai goale. Destul de mulţi tineri sau maturi pleacă în străinătate. Probabil puţini se vor mai întoarce definitiv. Atât cei care au plecat, cât şi cei care au mai rămas, nu mai fac copii. Ïn  centru, la şosea, populaţia nu scade, ci dimpotrivă, creşte. Pe coasta din dreapta râului sunt vechii ţigani dezrobiţi din vremea lui Cuza, naturalizaţi şi mulţi cu sânge amestecat.
- Da, dar tot ai noştrii sunt mai mulţi şi conduc!
- Zău ?!

           În albia râului, în apropierea şoselei naţionale s-au stabilit ţiganii nomazi, mulţi dintre ei trăind  într-o sărăcie greu de crezut. Puradeii aleargă mai mult sau mai puţin curaţi, mai mult sau mai puţin sau chiar deloc îmbrăcaţi, imuni la agresiunile vremii, bacteriilor, virusurilor, prieteni buni cu câinii, nu se ştie dacă vagabonzi căci nici unul nu este legat dar apărându-şi cu străşnicie spaţiul lor vital, la fel ca vecinii lor din specia umană.
            De la gară pleacă un drumeag din spatele fostei clădiri a gării şi urmând cărarea de pe arătură şi apoi prin livada din spatele primăriei se iese la şosea unde în apropiere este şcoala Vipereşti. Clasa a VIII-a era majoritar masculină. Băieţi voinici, unii chiar făceau sport, ca şi fetele de la Ursoaia, alţii rezervaţi şi tăcuţi. Cum fiecare sat are nebunul lui, şi această colectivitate avea unul nebun de-a-binelea şi un altul tot cam pe acolo. Fetele, doar 5, erau liniştite şi binevoitoare. Dar, pentru că trebuie să fie şi un dar, vulgarităţile, uneori fanfaronada, violenţa, reprezintă un stil de viaţă cu îndârjire masculină printre cei 11 băieţi de la Vipereşti şi uneori cu stridenţă feminină sus la Ursoaia.
            Doamna profesoară se hotărăşte: De ce să nu încerce aceeaşi acţiune „Cavaleri şi domnişoare”? Iniţial au fost reticenţi. Structura psihologică a elevilor era puţin alta. Limbajul frust din ţigănie reflectând o realitate în care nu exista inhibiţii, totul e „la vedere”. Sentimentalismul şi frumuseţea disimulării existente la Mânzăleşti, aici nu e. Un exemplu :
            - Fetele vă transmit salutări şi se pregătesc pentru „Cavaleri şi domnişoare” – le transmite profa de fizică.
            -  Transmiteţi-le şi din partea noastră pupături, zice un băiat cu etnie incertă.
-  Da, da, cu pupături, dar cu limba-n gură, completează Cosmin, vlăjganul cu părul creţ, negru ca pana corbului şi pielea precum cafeaua. Flăcăul juca la o echipă locală de fotbal şi probabil nu ducea lipsă de admiratoare, deşi era numai în clasa a VIII-a.
            În pregătirea acţiunii, de data asta s-au implicat şi diriginta fiecărei clase, fără ele acţiunea nu ar fi fost o reuşită. A participat şi un localnic, profesor de sport, antrenorul lor. Din partea elevilor participarea a fost mai rece, mai degrabă sărăcie emoţională. Au acceptat cu greu rezultatele tragerii la sorţi, dar mai puţin vehement. Fetele, mai sentimentale, s-au frământat mult cum să alcătuiască ilustratele, cum să fie textul. De altfel, o fată de etnie rromă nici nu a participat. Cu două zile înainte, Eusebio, cel mai scund din clasă dar nu şi cel mai mic ca vârstă, despre care profa aflase că de mic era orfan de mamă, că trăieşte în cea mai neagră sărăcie, o abordează pe holul şcolii spunându-i că el nu va participa pentru că îi este imposibil să cumpere cadoul. Profesoara îi promite că rezolvă problema, s-o caute înainte de festivitate dar să-i promită că la ora de fizică va fi participant cuminte şi cu chef de informare ştiinţifică. Bineînţeles că a promis, dar aşteptările erau îndoielnice. A cerut voie să cânte la festivitate.
-         Bine, dacă colegii tăi sunt de acord.
A cumpărat profa o sacoşă frumoasă şi o ciocolată mai bună. Ce să-i faci, Eusebio trăsese la sorţi tocmai pe Alexandra, şefa clasei de la Ursoaia.
-         Alexandra, eşti uluitoare !
-         De ce doamnă profesoară ?
-         Cum adică ?
-         Pentru că în clasă eşti ştearsă.
-         Cum adică?
-         Foarte liniştită, nu scoţi o vorbă, cu părul strâns, impasibilă, modestă, iar la
întâlnire am descoperit o fată strălucitoare, frumoasă foc, fără complexe, cu adevărat şefa clasei. Bravo, eşti fermecătoare !
Ulterior, ţigănuşul i-a dat profei un bilet pe care să-l transmită Alexandrei. Era o dovadă de admiraţie şi sentimentalism, bineînţeles cu greşeli gramaticale la fiecare rând, dar cu sinceritate şi cu decenţă. Ce e rău în a admira şi a iubi, chiar fără şansă ?!
            Chiar înainte de a începe festivitatea vine Valentin, băiat timid şi-i spune profesoarei că nu participă pentru că nu-i pregătit. Cum aşa? A mărturisit că nu a putut să cumpere micul cadou. S-a lăsat convins să participe iar când îi va veni rândul să se scuze spunând că a uitat cadoul acasă, că locuieşte departe dar că îşi va respecta promisiunea. Nu trece mult timp şi apare Bogdan, băiat înalt şi cam ţâfnos. Aceeaşi problemă. Dar fetele, perechile lor ? Dacă un matur se apară ceva mai uşor în cazul neşansei, a discriminării, copilul suferă îngrozitor dacă se simte neglijat sau discriminat. Nu i-a fost deloc uşor profesoarei să vadă cele două fete cu greu stăpânindu-şi lacrimile deşi au dat mâna cu băieţii şi le-au înmânat epistolele cu amintiri. Va repara cumva situaţia. Ulterior a aflat că cei doi băieţi făceau parte din familii necăjite, locuind undeva departe de şcoala Vipereşti. Erau blonzi şi cu pielea albă. Profa le-a cumpărat câte o sacoşică cartonată cu câte o ciocolată mai bună, i-a pus pe băieţi să scrie câte o scrisorică în care să-şi ceară scuze cu convingere şi neapărat cu câteva propoziţii amabile, cât mai prietenoase. Aşa au făcut şi ei au înmânat cadourile, cu voia profesoarei,  la începutul orei de fizică, cu oarecare solemnitate. Şi totuşi, una din fete nu şi-a putut stăpâni lacrimile de bucurie care i-au umezit obrajii.  Fetele erau de la Ursoaia.
            Zburdalnicele fete de la Ursoaia au alcătuit un grup vocal „Evrica” şi au organizat un program frumos şi bine interpretat. A cântat şi Eusebio, nu cânta rău, o voce modulată, caldă. Puţin cam fără forţă dar cu versuri pasionale şi a fost apreciat de colegi. A cerut permisiunea să cânte şi în indiană. Ce înseamnă transcendenţa cromozomială! Şi după sute de ani, tânjesc după locurile lor de baştină, iar când îşi pot permite detalii arhitectonice, îşi dezvăluie condiţia indiană primară. Au cântat cu toţii hiturile adolescenţei lor.
            Treceau zilele şi părea că acţiunea fusese zadarnică. Când se ivea ocazia, nu prea des pentru a nu deveni banală, profa făcea trimitere la atitudinea de cavaler sau domnişoară, după caz. Şi iată că apăreau situaţii în care băieţii îşi cereau politicos scuze. Chiar şi obrăznicuţele de la Ursoaia adoptau mai des o ţinută reverenţioasă, chiar dacă nu le ţinea mult pocăinţa.
            Şi totuşi!... Ultima săptămână de şcoală. În cancelaria mică de la Vipereşti, neavând loc suficient, profa de fizică îşi ia catalogul şi se instalează la catedra sălii în care învăţase clasa a VIII-a. Atentă la completarea catalogului, a auzit totuşi cum li se spunea elevilor că pot pleca acasă. Intră elevi în clasă. Povesteşte doamna profesoară:
            „Minune! Cosmin, brunetul cu părul creţ, vine spre mine cu faţa zâmbitoare, întinde mâna, mă ridic, dau mâna cu el. . .”
           -  Doamnă profesoară, vă cer scuze că uneori am fost nepoliticos sau       vulgar. Vă mulţumim şi mă bucur că am făcut fizică cu dumneavoastră.   
Într-un imbold necontrolat de sinceritate deplină, răspund la fel când l-am strâns puternic de după umeri. O clipă minunată ! O lacrimă bine pitită în colţul ochiului negru, strălucitor şi a plecat acasă.
Imediat, unul din nebuneii clasei vine zâmbind cu mâna întinsă, îşi cere şi el scuze şi, uluitoare surpriză, sărută protocolar mâna. De bucurie, ne-am luat în braţe de-a binelea. I-am simţit forţa şi buna intenţie. A plecat şi el. Apar şi ceilalţi cu ochii larg deschişi şi zâmbitori. Ne-am luat la revedere. Bianca şi Miruna de la Ursoaia mi-au scris pe facebook. A fost minunat! Pentru că a fost spontan. Şi totuşi se poate!
Nu cel sănătos are nevoie de tămăduire şi nu cel neprihănit de iertare. Mâine ?!


Iulie-august 2012                           Prof. Valeria SĂHLEANU

Niciun comentariu: