Politica agricolă comună, una din politicile UE
Obiectivul politicii agricole comune (PAC) este acela de a permite agricultorilor să se bucure de un nivel de viaţă rezonabil şi de a furniza consumatorilor produse alimentare de calitate la preţuri accesibile (sustenibile pentru consumatori şi remunerative pentru producători). În cursul anilor, fără să abandoneze aceste obiective, au apărut noi preocupări: în particular siguranţa alimentelor, protejarea mediului rural şi un mai bun raport între calitate şi preţ.
1. De la crearea Europei celor 6 (Piaţa Comună), membrii fondatori au decis să actualizeze o politică agricolă comună. PAC a fost prevăzută de tratatul din Roma în 1957 şi a fost organizată începând din 1962. A ajutat mult Europa în creşterea producţiei sale alimentare, agricultorii europeni în modernizarea fermelor lor agricole şi să ajungă la un nivel de viaţă mai bun. PAC răspundea atunci diverselor obiective:
- Să crească producţia pentru a garanta alimentarea europenilor. După al II-lea Război Mondial era o prioritate pentru că, în acea vreme, cele 6 ţări ale Pieţei Comune importau 20% din produsele pe care le consumau, lucru care le făcea foarte dependente de ţări străine.
- Să garanteze un nivel de viaţă satisfăcător populaţiei agricole. Agricultorii erau foarte numeroşi dar produceau puţin şi veniturile lor erau mici. Pentru a garanta un venit minim agricultorilor preţurile anumitor produse erau susţinute.
- Să garanteze aprovizionarea alimentară asigurând preţuri raţionale pentru consumatori.
- Să garanteze stabilitatea preţurilor.
Organizaţiile pieţei principalelor produse agricole erau fără îndoială instrumentul cel mai important utilizat de CEE, devenită astăzi UE, pentru a garanta stabilitatea preţurilor. Aceste organizaţii a pieţelor garantau producătorilor un preţ superior celui al pieţei mondiale pentru produsele lor. Au fost astfel introduse taxe la import cu scopul de a proteja producătorii europeni împotriva importării de produse concurente mai ieftine. Când preţurile interne coborau sub un nivel determinat organizaţiile pieţei dispuneau de diverse instrumente pentru a interveni pe piaţă şi a restabili astfel echilibrul.
2. Cum a evoluat PAC ?
Până la jumătatea anilor ’70 PAC obţine rezultate foarte bune:
- producţia Comunităţii creşte în mod regulat; siguranţa furnizării este asigurată;
- ţările membre al CEE schimbă produsele lor agricole fără să se teamă de concurenţa din restul lumii;
- agricultorii se bucură de preţuri garantate.
Succesul fu atât de mare încât s-a pus imediat problema controlării producţiei într-un anumit număr de sectoare (pentru că preţurile produselor agricole sunt garantate producătorii au tendinţa de a produce mereu mai mult pentru a avea câştiguri mai mari).
A fost imediat clar că această politică nu convenea unei situaţii în care agricultura europeană devenise excedentară; CEE era atunci exportatoare netă pentru o serie de produse. Statisticile revelează aceste faimoase excedente: ‚‚ munţi ’’ de unt, cereale şi carne bovină, ‚‚fluvii’’ de lapte, vin… Cheltuielile în creştere vertiginoasă şi conflictele cu partenerii comerciali au urmat drept consecinţă. CEE începe să instaureze restricţii cantitative pentru a limita oferta. Introducerea în 1984 a unui sistem de cote în sectorul produselor lactate este un exemplu reuşit ca şi cantitatea maximă pentru cereale (QMG).
PAC a fost revăzută de trei ori: în 1992, în 1999 şi în 2003. În 1992, din cauza crescândelor conflicte comerciale între marii exportatori de produse agricole, presiunile internaţionale pentru o reformă a politicii agricole comune se fac tot mai insistent. În contextul GATT, în timpul negocierilor din Uruguay (Uruguay Round), PAC vine adesea denunţată. În interiorul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (creată în 1995) s-a convenit ca recurgerea la primele de export şi a ajutoarelor interne trebuie să scadă ca şi taxele asupra produselor importate de UE. A fost deci necesară o nouă adaptare la PAC care să respecte acordurile convenite. Această adaptare se bazează pe două elemente, adică reducerea preţurilor garantate şi compensarea acestor scăderi ale preţurilor sub forma ajutoarelor directe date agricultorilor. Scopul principal era acela de a alinia în mod progresiv preţurile aplicate în interiorul UE la nivelul (cel mai jos) al preţurilor mondiale.
În 1999 PAC este reformată din nou, dar de această dată ca urmare nu doar a presiunilor din raţiuni externe, cum se întâmplase deja, ci şi din raţiuni interne; în prospera Europă a noastră de astăzi cetăţeanul nu se mai preocupă de disponibilitatea alimentelor pentru că o consideră deja un drept câştigat. Se arată în schimb foarte preocupat şi critic pentru modul în care alimentele sale sunt produse, acordând de exemplu mai multă atenţie mediului înconjurător, siguranţei alimentare, calităţii alimentelor şi bunăstării animalelor.
Reforma din 1999, numită ’’Agenda 2000’’ prevede:
- diminuarea preţurilor garantate a unor produse agricole şi compensarea parţială a cestei reduceri prin intermediul ajutoarelor directe în venitul agricultorilor;
- atenţia, ca axă importantă a PAC, dezvoltării rurale.
Astfel, statele membre pot să aibă iniţiative în favoarea acestei dezvoltări; pot să acorde ajutoare financiare agricultorilor pentru a încuraja reînnoirea generaţiilor, promovarea restructurării fermelor agricole şi îmbunătăţirea competenţei umane, ajutarea fermelor agricole situate în regiuni defavorizate şi în regiuni cu limitări ambientale, să încurajeze transformarea şi comercializarea produselor agricole, să ajute adecvarea şi dezvoltarea zonelor rurale. Pe de altă parte a devenit obligatoriu pentru statele membre să aducă ajutoare agro-ambientale agricultorilor care întreprind proiecte ce respectă mediul înconjurător.
Ultima reformă a PAC, adoptată în iunie 2003 urmează logica reformei din 1999 şi va fi aplicată începând cu 2005. Această reformă modifică modalitatea de finanţare a sectorului agricol al UE. Preţurile garantate vor scădea şi vor deveni ’’Reţele de siguranţă’’ (preţuri joase asigurate agricultorilor în caz de criză pentru a evita falimentul). Majoritatea ajutoarelor directe va fi acum vărsată indiferent de volumul producţiei. Pentru a evita ca producţia să dispară în anumite regiuni statele membre vor putea menţine, dacă doresc, ajutoare limitate la producţie. Astfel, agricultorii vor primi subvenţii pentru serviciile pe care le furnizează societăţii, respectând un anumit număr de condiţii: protejarea mediului înconjurător, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor. Agricultorii care nu vor respecta aceste condiţii vor fi penalizaţi cu o reducere a ajutoarelor directe.
Ca urmare a acestei reforme, agricultorii au acum libertatea de a produce în baza oportunităţilor pieţei şi nu în funcţie de oportunitatea subvenţiilor (ajutoare directe).
În plus, majoritatea mijloacelor financiare vor fi puse în concordanţă cu dezvoltarea rurală pentru a garanta o dezvoltare progresivă şi echilibrată în toate zonele rurale europene. Această politică va fi întărită cu noi măsuri privind respectarea normelor, încurajarea unei producţii de calitate şi bunăstarea animalelor. Va fi subliniată importanţa rolului tinerilor agricultori în zonele rurale şi vor fi crescute ajutoarele pentru a favoriza stabilitatea acestora.
Manole Benieamin
Obiectivul politicii agricole comune (PAC) este acela de a permite agricultorilor să se bucure de un nivel de viaţă rezonabil şi de a furniza consumatorilor produse alimentare de calitate la preţuri accesibile (sustenibile pentru consumatori şi remunerative pentru producători). În cursul anilor, fără să abandoneze aceste obiective, au apărut noi preocupări: în particular siguranţa alimentelor, protejarea mediului rural şi un mai bun raport între calitate şi preţ.
1. De la crearea Europei celor 6 (Piaţa Comună), membrii fondatori au decis să actualizeze o politică agricolă comună. PAC a fost prevăzută de tratatul din Roma în 1957 şi a fost organizată începând din 1962. A ajutat mult Europa în creşterea producţiei sale alimentare, agricultorii europeni în modernizarea fermelor lor agricole şi să ajungă la un nivel de viaţă mai bun. PAC răspundea atunci diverselor obiective:
- Să crească producţia pentru a garanta alimentarea europenilor. După al II-lea Război Mondial era o prioritate pentru că, în acea vreme, cele 6 ţări ale Pieţei Comune importau 20% din produsele pe care le consumau, lucru care le făcea foarte dependente de ţări străine.
- Să garanteze un nivel de viaţă satisfăcător populaţiei agricole. Agricultorii erau foarte numeroşi dar produceau puţin şi veniturile lor erau mici. Pentru a garanta un venit minim agricultorilor preţurile anumitor produse erau susţinute.
- Să garanteze aprovizionarea alimentară asigurând preţuri raţionale pentru consumatori.
- Să garanteze stabilitatea preţurilor.
Organizaţiile pieţei principalelor produse agricole erau fără îndoială instrumentul cel mai important utilizat de CEE, devenită astăzi UE, pentru a garanta stabilitatea preţurilor. Aceste organizaţii a pieţelor garantau producătorilor un preţ superior celui al pieţei mondiale pentru produsele lor. Au fost astfel introduse taxe la import cu scopul de a proteja producătorii europeni împotriva importării de produse concurente mai ieftine. Când preţurile interne coborau sub un nivel determinat organizaţiile pieţei dispuneau de diverse instrumente pentru a interveni pe piaţă şi a restabili astfel echilibrul.
2. Cum a evoluat PAC ?
Până la jumătatea anilor ’70 PAC obţine rezultate foarte bune:
- producţia Comunităţii creşte în mod regulat; siguranţa furnizării este asigurată;
- ţările membre al CEE schimbă produsele lor agricole fără să se teamă de concurenţa din restul lumii;
- agricultorii se bucură de preţuri garantate.
Succesul fu atât de mare încât s-a pus imediat problema controlării producţiei într-un anumit număr de sectoare (pentru că preţurile produselor agricole sunt garantate producătorii au tendinţa de a produce mereu mai mult pentru a avea câştiguri mai mari).
A fost imediat clar că această politică nu convenea unei situaţii în care agricultura europeană devenise excedentară; CEE era atunci exportatoare netă pentru o serie de produse. Statisticile revelează aceste faimoase excedente: ‚‚ munţi ’’ de unt, cereale şi carne bovină, ‚‚fluvii’’ de lapte, vin… Cheltuielile în creştere vertiginoasă şi conflictele cu partenerii comerciali au urmat drept consecinţă. CEE începe să instaureze restricţii cantitative pentru a limita oferta. Introducerea în 1984 a unui sistem de cote în sectorul produselor lactate este un exemplu reuşit ca şi cantitatea maximă pentru cereale (QMG).
PAC a fost revăzută de trei ori: în 1992, în 1999 şi în 2003. În 1992, din cauza crescândelor conflicte comerciale între marii exportatori de produse agricole, presiunile internaţionale pentru o reformă a politicii agricole comune se fac tot mai insistent. În contextul GATT, în timpul negocierilor din Uruguay (Uruguay Round), PAC vine adesea denunţată. În interiorul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (creată în 1995) s-a convenit ca recurgerea la primele de export şi a ajutoarelor interne trebuie să scadă ca şi taxele asupra produselor importate de UE. A fost deci necesară o nouă adaptare la PAC care să respecte acordurile convenite. Această adaptare se bazează pe două elemente, adică reducerea preţurilor garantate şi compensarea acestor scăderi ale preţurilor sub forma ajutoarelor directe date agricultorilor. Scopul principal era acela de a alinia în mod progresiv preţurile aplicate în interiorul UE la nivelul (cel mai jos) al preţurilor mondiale.
În 1999 PAC este reformată din nou, dar de această dată ca urmare nu doar a presiunilor din raţiuni externe, cum se întâmplase deja, ci şi din raţiuni interne; în prospera Europă a noastră de astăzi cetăţeanul nu se mai preocupă de disponibilitatea alimentelor pentru că o consideră deja un drept câştigat. Se arată în schimb foarte preocupat şi critic pentru modul în care alimentele sale sunt produse, acordând de exemplu mai multă atenţie mediului înconjurător, siguranţei alimentare, calităţii alimentelor şi bunăstării animalelor.
Reforma din 1999, numită ’’Agenda 2000’’ prevede:
- diminuarea preţurilor garantate a unor produse agricole şi compensarea parţială a cestei reduceri prin intermediul ajutoarelor directe în venitul agricultorilor;
- atenţia, ca axă importantă a PAC, dezvoltării rurale.
Astfel, statele membre pot să aibă iniţiative în favoarea acestei dezvoltări; pot să acorde ajutoare financiare agricultorilor pentru a încuraja reînnoirea generaţiilor, promovarea restructurării fermelor agricole şi îmbunătăţirea competenţei umane, ajutarea fermelor agricole situate în regiuni defavorizate şi în regiuni cu limitări ambientale, să încurajeze transformarea şi comercializarea produselor agricole, să ajute adecvarea şi dezvoltarea zonelor rurale. Pe de altă parte a devenit obligatoriu pentru statele membre să aducă ajutoare agro-ambientale agricultorilor care întreprind proiecte ce respectă mediul înconjurător.
Ultima reformă a PAC, adoptată în iunie 2003 urmează logica reformei din 1999 şi va fi aplicată începând cu 2005. Această reformă modifică modalitatea de finanţare a sectorului agricol al UE. Preţurile garantate vor scădea şi vor deveni ’’Reţele de siguranţă’’ (preţuri joase asigurate agricultorilor în caz de criză pentru a evita falimentul). Majoritatea ajutoarelor directe va fi acum vărsată indiferent de volumul producţiei. Pentru a evita ca producţia să dispară în anumite regiuni statele membre vor putea menţine, dacă doresc, ajutoare limitate la producţie. Astfel, agricultorii vor primi subvenţii pentru serviciile pe care le furnizează societăţii, respectând un anumit număr de condiţii: protejarea mediului înconjurător, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor. Agricultorii care nu vor respecta aceste condiţii vor fi penalizaţi cu o reducere a ajutoarelor directe.
Ca urmare a acestei reforme, agricultorii au acum libertatea de a produce în baza oportunităţilor pieţei şi nu în funcţie de oportunitatea subvenţiilor (ajutoare directe).
În plus, majoritatea mijloacelor financiare vor fi puse în concordanţă cu dezvoltarea rurală pentru a garanta o dezvoltare progresivă şi echilibrată în toate zonele rurale europene. Această politică va fi întărită cu noi măsuri privind respectarea normelor, încurajarea unei producţii de calitate şi bunăstarea animalelor. Va fi subliniată importanţa rolului tinerilor agricultori în zonele rurale şi vor fi crescute ajutoarele pentru a favoriza stabilitatea acestora.
Manole Benieamin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu