Organizarea administrativă a mediului rural

Organizarea administrativă a mediului rural
Privind starea actuală a satelor din România, concluzia că ceva nu este în regulă cu organizarea administrativă se impune de la sine. Aici nu este vorba atât de lipsa de continuitate în legislaţie şi măsurile administrative de după decembrie 1989, cât de o neadaptare a politicii româneşti. Din decembrie ’89, România a părăsit calea socialismului şi comunismului şi a păşit pe calea capitalismului şi a economiei de piaţă. Din păcate, oamenii politici cât şi partidele politice, dintr-o „excesivă pudoare”, au evitat să prezinte clar şi la obiect această realitate, poporului, cu avantajele şi dezavantajele inerente. Societatea capitalistă nu este perfectă dar din păcate alta mai bună nu există în acest moment.
Suprapunerea la nivelul comunelor a competenţelor mai multor ministere s-a văzut că nu dă rezultate bune.
De exemplu, accesul Primăriilor comunale la fondurile PHARE, rambursabile şi nerambursabile, pentru lucrări de infrastructură (şosele, poduri, aprovizionare cu apă şi gaz, etc.), trebuie să se facă prin şi cu acordul ministerului Agriculturii, când primăriile sunt subordonate ministerului Administraţiei Publice şi toate împrumuturile contractate de Primării sunt garantate cu veniturile comunei respective şi nu cu bunurile Ministerului Agriculturii.
Motivul pentru care Ministerul Agriculturii a devenit şi al Dezvoltării Rurale în ultimii ani noi nu l-am înţeles. Logic ar fi fost ca de dezvoltarea rurală să se ocupe Primarul şi consiliile locale care au fost aleşi prin vot direct de cetăţeni, pe baza unor platforme electorale concrete, bazate pe situaţia reală din comuna respectivă. Dar dacă, după alegeri, de dezvoltarea comunei se ocupă Ministerul Agriculturii, atunci ce rost mai au alegerile locale? Sau poate se are în vedere pentru viitor, ca la alegerile locale să poată participa doar salariaţii Ministerului Agriculturii, scoţând în felul acesta Primăriile de sub Ministerul Administraţiei Publice!?
În situaţia actuală, pentru efectuarea unor lucrări cu fonduri PHARE rambursabile (de exemplu)m Primăriile comunale, cu aprobarea Consiliilor Judeţene şi a prefecturilor, prin intermediul şi cu acordul Ministerului Agriculturii trebuie să ia legătura cu Ministerul Mediului pentru aprobările de rigoare şi cu Ministerul Construcţiilor şi Transporturilor pentru avizarea proiectelor şi aprobarea demarării propriu-zise a lucrărilor. Şi ne mia mirăm că satul românesc şi agricultura românească au ajuns la nivelul ţărilor celor mai puţin dezvoltate? Ce-i de făcut? Descentralizare, lărgirea autonomiei locale şi acordarea unui sprijin maxim familiei rurale privită ca unitate şi entitate economică, singura capabilă să refacă agricultura românească şi să scoată la lumină satul românesc.
Desigur, lăsată singură familia rurală nu va putea face faţă cerinţelor integrării în Uniunea Europeană, a economiei de piaţă şi a globalizării. De aceea, cultivatorii direcţi, cei ce prestează servicii pentru agricultură ca şi cei implicaţi în depozitarea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, trebuie să se organizeze în asociaţii şi cooperative. Dar aceste asociaţii şi cooperative agricole şi patronatele trebuie să fie înfiinţate organizate şi conduse de agricultorii şi prelucrătorii înşişi, ca proprietari, fiind ştiut că „statul a fost şi rămâne cel mai rău administrator.”
Dar, vrem nu vrem, va fi mereu nevoie de aprobări pentru studii de fezabilitate, aprobări de mediu, autorizaţii de construcţii, aprobări pentru scoaterea unor terenuri din circuitul agricol în vederea construirii de ferme, centre de depozitare, centre de prelucrare, spaţii comerciale ş.a.
Se ştie că pentru a obţine toate aceste aprobări, un agricultor gospodar şi cu spirit de iniţiativă, trebuie să piardă luni şi chiar ani alergând la birourile respective aflate doar în oraşele reşedinţă de judeţe, în oraşele unde sunt Centrele de Dezvoltare Regională (Iaşi pentru două treimi din Moldova, Constanţa pentru Dobrogea, sudul Moldovei şi o treime din Muntenia, etc.) şi la Bucureşti.
De aceea se impune ca o necesitate vitală înfiinţarea de Centre Zonale unde să fie concentrate toate aceste servicii:
- consultanţă juridică;
- garda de mediu;
- topometrie, topo-geodezie, proiectări drumuri şi poduri, proiectări construcţii civile şi industriale;
- specialişti în protecţia plantelor;
- medicină sanitar-veterinară;
- specialişti pentru evidenţele contabile primare ale exploataţiilor agricole şi IMM-urilor, dosare de pensii, etc.
Prin înfiinţarea acestor Centre Zonale se va realiza un dialog permanent între Guvern şi locuitorii satelor, transformând aparatul birocratic actual supra-numerar şi ineficient într-o veritabilă forţă motrice, capabilă să contribuie la dezvoltarea agriculturii şi modernizarea satelor româneşti, în contextul globalizării şi aderării României la Uniunea Europeană.
Manole Silviu
Din Lucrarea de Licenţă de la
Universitatea Petre Andrei Iaşi„Familia ţărănească, unitate şi entitate economică"