Coldiretti împreună cu Europa

Coldiretti împreună cu Europa

Bedoni: „Suntem europeni prin vocaţie culturală şi prin interese naţionale. Numai cu o adevărată integrare regională putem înfrunta cu şanse de succes sfidarea globalizării. Agricultura este o mare şansă a economiei europene pentru a îndrepta societatea în care trăim către o nouă calitate a vieţii şi a mediului.”

Forumul Internaţional al Agriculturii şi Alimentaţiei a ajuns în mod fericit la a cincea sa ediţie. Această întâlnire a Coldiretti ne ajută pe noi şi poate nu doar pe noi, să nu pierdem niciodată din vedere contextul general – italian, european şi mondial – în care se întâlnesc problematicele siguranţei alimentare şi a mediului şi deci politicilor adresate acestui obiectiv.
Este un proiect de lucru în comun care câştigă mereu mai multă consistenţă şi autoritate. Programul din acest an puncta tocmai pe o etapă nouă în dezbaterea noastră pentru că ne măsurăm frontal cu tema globalizării traversând o serie de căi directe urmate de consecinţe. Acest an am ales tema „Europa”, propunându-ne să o înfruntăm pornind de la o idee cu caracter general şi nu din punctul de vedere particular al politicii agricole. Şi asta pentru că avem impresia că există riscul de a se consolida o viziune minimă şi minimalizatoare despre ceea ce Europa poate şi trebuie să fie. Spunem imediat că suntem „europeişti” prin vocaţie şi prin interese: prin vocaţie culturală, prin interese naţionale. Vocaţia culturală este atât de înrădăcinată în istoria noastră încât poate nici nu avem nevoie să o subliniem, face parte din ADN-ul nostru; interesul naţional, poate în schimb să fie explicat cu o motivaţie mult mai directă şi simplă: fără Europa, Italia s-ar fi pierdut.
Am fi avut şi mai mult: am fi continuat să navigăm în cicluri economice, alternând scufundări progresive ale datoriei publice cu şmechereşti devalorizări aşa zise „competitive”. Am fi alternat frânări şi relansări, dezvoltare şi recesiune, stimulări şi de-fiscalizări. Şi în mod natural „casse integrazione a go-go” (gen SAFINVEST, n.t.). Fără Maastricht am fi avut o monedă mică, mică, uşor de prins în speculaţiile monetare şi ne-am fi găsit în dificultăţi mult mai mari decât cele în care ne zbatem acum. Poate este adevărat că avem nevoie de legături externe. Pactul de stabilitate va fi poate „prostesc” dar cu 25 de Ţări în joc excesiva flexibilitate riscă să devină o categorie a spiritului în politica economică. Mai ales pentru Ţările mai puternice, care sunt aşa, în general şi „superioare” (vor să-şi impună voinţa, n.t.).
Noi, poate mai mult decât alţii, avem nevoie de legături externe, pentru că adevărata cale internă – marile reforme structurale de modernizare a Ţării – ne este greu să o respectăm; de obicei suntem noi respectuoşi faţă de legăturile (căile, n.t.) externe, mai ales când le recunoaştem caracterul virtuos (bun). Ceea ce nu reuşim să avem – şi aici suntem iar la noi acasă, adică la lucrurile ce depind de noi – este o politică economică demnă de acest nume.
O politică economică vie, care să opereze pe o proiecţie de medie şi lungă perioadă, care să-şi dea seama că avantajele competitive pe care, de bine de rău, s-au construit averile marii părţi a industriei noastre şi-au epuizat funcţia.
Este inutil să încerci reînvierea acelei industrii, care şi-a trăit traiul şi să mai căutăm acele bogăţii care s-au „uscat” de mult. Astăzi avem nevoie de un sistem imprenditorial care să-i cucerească spaţii şi profituri în domeniul comerţului, cu produse de calitate, cu înalt conţinut inovativ şi de specificitate ( autohtone, n.t.).
Pentru a ne înţelege, agricultura aşa cum o concepem noi – în realitate singura posibilă – are din ce în ce mai mult aceste caracteristici: este un sector care transferă de la pre-industrie (materii prime, n.t.) pentru a se insinua în post-industrie (calitatea vieţii sub toate planurile), de la civilizaţia maşinilor la era informaţiei. Nu mai este sectorul „primar”, cum nu mai termină de al numi economiştii, şi nu produce „materii prime”, cum le place să spună prietenilor noştri industriaşii cu o notabilă sub-evaluare a produsului agricol.
Produsul agricol „made in Italy” este, în general, fructul proceselor şi profesionalismului extrem de evoluate; odată cu calitatea, el (produsul agricol,n.t.) încorporează cunoaştere şi informaţii şi le combină cu caracteristicile proprii şi irepetabile ale unui mediu geografic imposibil de reprodus în altă parte. Noi suntem singurii care o facem, dar aceasta este lumea şi aceasta este cultura căreia îi aparţinem. Să ia notă interlocutorii noştri de pe toată filiera pentru că este în interesul comun ca asta să se împlinească (să devină realitate, n.t.). Este un interes comun pe care consumatorul l-a îmbrăţişat perfect şi asta este o formidabilă undă verde din partea pieţei din care este bine să facem o comoară.
Deci sunt motive foarte serioase care ne împing către Europa şi cu Europa. Cea mai importantă (şi mai confortabilă) este că ştim, ca cetăţeni şi întreprinzători, că putem pune în mişcare cu forţă acea idee a unui proiect de adevărată integrare regională capabil să înfrunte cu mult probabilităţi de succes, sfidările globalizării. Ştim că fără acest proiect nu avem nici o şansă de a rezista, ca ţară, impactului cu acea sfidare, care nu este ipotetică ci deja în acţiune.
Noi căutăm deci, confirmări instrumentale ale validităţii alegerii, aceea a unei politici agricole comune (PAC), care totuşi implică circa 40% dintr-un mizerabil (sărăcuţ, n.t.) bilanţ comunitar care, la rândul său, reprezintă 2% din totalul resurselor dedicate de cele 25 de Ţări europene politicilor de interes public. În mod natural, noi ştim bine că „acel 40% din 2%” este, în valoare absolută, o cifră considerabilă, dar ştim şi că este una dintre foartele rare forme de transfer a suveranităţii naţionale la nivelul Guvernului comunitar.
De aceasta, în general, se uită şi, aşa, se întâmplă adesea că a polemiza cu raţiunile acestei politici se regăsesc exponenţi ai sectoarelor economice şi sociale care, pe „căi” naţionale şi uneori în mod foarte puţin ligibil între rândurile balanţei de plăţi a statului, au profitat şi profită încă de resursele publice(…). Nu vrem să redeschidem polemica asupra acestui punct. Dorim să o închidem, odată returnate la expeditor criticile privind politica agricolă ce au fost făcute, din motive „de procedură”, din alte puncte de vedere, aşa zise „corporative” (adică să ne întoarcem la latifundii – moşii? Iar ţăranii să fie simpli iobagi? n.t.)
Să pornim la datoriile noastre şi la responsabilităţile noastre, pentru a nu ne confunda cu cei ce mai cred încă, că de politicile agrare trebuie să se discute cu căciula în mână. Ideea iniţială a acestui discurs este foarte clară: vrem să fim siguri că activitatea agricolă corespunde interesului social general folosind resursele care-i sunt destinate.
Deci, ca prim obiectiv, refuzăm şi combatem corporativismul agricol şi toate formele de asociere prin intermediul cărora este atins dreptul la proprietatea personală şi la libera iniţiativă.
Nu acceptăm deci principiul, pe care încă mulţi îl invocă: că întreprinderea agricolă (ferma, n.t.) trebuie să primească încă subsidii din motiv că este un sector slab (sau de-a dreptul „în declin” cum spune primul ministru englez, Tony Blair) al economiei. Desigur aşa a fost în trecut şi aşa este în mod inevitabil pentru anumite noi State membre ale UE, mă refer la Ţările est-europene.
Ele merită respect şi solidaritate pentru că agricultura lor poartă traista politicilor industriale colectiviste care au pus accentul pe un productivism ideologic lipsit de orice scrupul, ruinând mediul înconjurător şi echilibrele teritoriale şi ţinând agricultura într-o stare de subdezvoltare şi de o foarte gravă dependenţă de industria grea.
Suntem convinşi că agricultura în versiunea sa modernă va fi o mare şansă pentru economia europeană şi că, chiar în limitele redusei sale contribuţii economice, ei îi revine un rol decisiv în a orienta societatea în care trăim către o nouă calitate a vieţii şi a mediului înconjurător. Trebuie totuşi să avem, în vedere dimensiunile imprenditoriale (NU, marilor latifundii, n.t.) şi mai ales trebuie să câştigăm încrederea cetăţenilor (şi deci a pieţei) cu o curajoasă politică de „regenerare”, bazată în mod riguros pe principiile siguranţei alimentare şi a sustentibilităţii ambientale.
Acest discurs este de o extraordinară actualitate, cum o demonstrează înaltul nivel de încredere în confruntare cu critici cum ar fi „vaca nebună” sau „gripa aviară”, încrederea în producţia agricolă şi creşterea animalelor italiene. Deci, nu numai că nu refuzăm dar căutăm o confruntare serioasă, aprofundată, dură dacă este nevoie, pe tema motivaţiei unei politici publice – în acest caz de tip european - să aibă astăzi o raţiune de a exista. Şi vrem să demonstrăm că are dreptul să existe nu pentru că vrem ci pentru că această politică răspunde într-adevăr unui interes general.
Pentru a repune pe picioare în mod corect această confruntare, care în Italia nu găseşte la nivel politic, atenţia pe care o merită, noi simţim nevoia de a „reîncepe de la Europa”, de la ideea unui proiect de integrare care să nu se reducă la un deprimant „joc cu suma zero”, ca acela care a hrănit până acum cruciala dezbatere asupra compunerii şi dimensiunii bilanţului Uniunii Europene.
Să fie clar: noi nu credem că politica agricolă trebuie să fie finanţată la infinit. Reforma Fischer, dacă se vrea să se privească în profunzime, este foarte onestă din acest punct de vedere: însoţeşte întreprinderea agricolă la piaţă, reducând în mod progresiv formele de rentă şi de asistenţialism. Noi am susţinut reforma Fischer pentru echilibrul său şi pentru viziunea sa pe termen lung, de aceea, este absurd să gândim atingerea ei acum cu intervenţii care în mod sigur ar tăia resursele pentru investiţii. Înainte de toate reforma trebuie aplicată. Pentru Italia, mai ales, este o mare oportunitate care poate ajuta cu adevărat să scape agricultura de asistenţialism.
Şi asta presupune ca întreprinderea agricolă italiană să utilizeze resursele derivate din PAC („Politica Agricolă Comună”, n.t.) pentru a câştiga în dimensiune, eficienţă, calitate şi a se putea confrunta cu cererea şi piaţa. Cu anticiparea reformei, PAC am câştigat certitudini, dar trebuie să le restituim cetăţeanului sub formă de bogăţie şi dezvoltare a întregii ţări şi, înainte de toate, de calitatea şi siguranţa consumatorului.
Şi, exact pornind de la acest punct de viziune generală, vrem să verificăm justeţea a două convingeri ferme ale noastre: primul este că această Europă are nevoie de o agricultură dezvoltată pentru a fi, în întregul său, o regiune competitivă; al doilea este că în mod analog şi Italia are aceeaşi nevoie pentru a fi la rândul său competitivă pe piaţa unică şi pentru a întări competitivitatea sistemului european.
De la aceste pre-supoziţii pornesc discursurile noastre de regenerare şi a unei dezvoltări „made in Italy” alimentare, în mod strategic fundamentale pe calitate produsului agricol italian şi pe valorificarea extaordinarei potenţialităţi a teritoriului. Pe acest parcurs, în centru, este propoziţia pe care noi am numit-o „pactul filierei”, adică nevoia unui dialog continuu, constructiv şi cu adevărat orientat către viitorul componentelor filierei agroalimentare.
De toate acestea Guvernul italian trebuie să ţină cont în desfăşurarea fie a dezbaterii privind bilanţului european, care în aceste zile revine în actualitate, fie în negocierile din sediu Wto. Vrem să fie o extremă consecvenţă în toate aceste etape şi că apropiata companie electorală să nu provoace obişnuitele amnezii în sistemul politic.
Paolo Bedoni
Prezidente nazionale Coldiretti
„il Coltivatore veneziano”, Novembre 2005
Traducere de Manole Benieamin

„Faţă de calitatea, competenţa şi bunul simţ al acestui articol, scris de preşedintele naţional al unui sindicat al ţăranilor italieni, nouă românilor nu ne rămâne decât să tăcem şi să ne privim lungul nasului.”
Să ne ajute bunul Dumnezeu ca şi noi să putem învăţa ceva bun de la alţii!
Manole Benieamin