Adaptarea, o lege a naturii

Până în 1991, aproape întreaga suprafaţă agricolă a ţării era controlată de Stat (în speţă Ministerul Agriculturii) prin numeroase organisme specifice: IAS, CAP, CUASC, UJCAP, UNCAP, etc. Prin aplicarea Legii 18/1991 (Legea fondului funciar), aproximativ 90% din terenurile agricole din România s-au reîntors la proprietarii de drept şi CAP-urile s-au desfiinţat. Dacă a fost bună sau nu a fost bună desfiinţarea CAP-urilor şi dacă nu ar fi trebuit evitate distrugerile materiale ce au urmat (construcţii agrozootehnice, instalaţii de aprovizionare cu apă, sisteme de irigaţii, plantaţii pomicole şi viticole, ş.a.) nu le comentăm de această dată. După cum nu vom comenta nici modul de privatizare a IAS-urilor.
Să rămânem în domeniul faptelor concrete: CAP-urile şi IAS-urile au murit, au dispărut şi logic ar fi fost ca, odată cu ele să dispară şi structurile ierarhice superioare (UJCAP-uri, UNCAP, ş.a.) cât şi departamentele corespunzătoare din Ministerul Agriculturii, dispărându-le practic „obiectul muncii”. S-a întâmplat asta? Au fost trecuţi în şomaj funcţionarii acestor structuri, cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu minerii, siderurgiştii, constructorii de maşini şi alţii ca ei? Nu, aceste structuri parazitare s-au adaptat, şi fostele UJCAP-uri au devenit „Direcţii agricole judeţene”!

Pe la începutul anilor ’90 era o vorbă de duh: „La vremuri noi tot noi!”

Deci aceste structuri, nu doar că au supravieţuit ci s-au adaptat perfect, au început să prospere şi să se dezvolte „repede şi bine”! Miniştrii agriculturii care s-au tot succedat în ultimii 15 ani, anunţă înfiinţarea de noi Agenţii şi angajarea de noi specialişti care să educe şi să îndrume „retardatul” ţăran român pe „drumul victorios al integrării în UE”. Aceste structuri, care cu doar 16 ani în urmă, aveau rolul de a „umfla” rezultatele muncii ţăranului şi cele 1.600 de kg. de grâu/ha obţinute în Priponeşti, ajungeau pe masa de lucru a „mult iubitului şi stimatului” ca 8.000 kg./ha, aceste structuri nu vor să moară!

Nu vor să accepte că vremea „indicaţiilor preţioase” a trecut, că agricultura se face la sate şi locul specialiştilor este aici, în comune şi nu pe străzile Bucureştiului şi a oraşelor reşedinţă de judeţ. Acolo sunt suficienţi specialişti existenţi în cadrul Prefecturilor şi a Consiliilor Judeţene.

Mai nou, Ministerul Agriculturii şi structurile sale judeţene şi-au atribuit şi rolul „dezvoltării rurale”! Că au distrus agricultura românească în doar 15 ani se ştie. Acum, vor să distrugă şi satele? Să finalizeze „opera” începută şi neterminată a „odiosului dictator”?
Nu ar fi fost logic şi normal ca dezvoltarea rurală să aparţină Ministerul Administraţiei Publice şi să intre în sarcina firească a Primăriilor şi Consiliilor locale din comune?
Sau poate că Ministerul Agriculturii s-a gândit că inginerii săi agronomi şi medicii veterinari, deveniţi acum inutili în birourile lor din marile oraşe să se recalifice şi să devină specialişti în construcţia de drumuri, foraje, aprovizionare cu apă şi gaze a localităţilor din mediul rural, în construcţii civile şi agrozootehnice!

Nu ar fi logic, să se treacă pădurile şi apele la Ministerul Mediului? Noi doar întrebăm, ca ţărani proşti ce suntem.

Dispensarele sanitar-veterinare şi medicii veterinari din comune au fost lăsaţi de izbelişte. Nu ar fi cazul ca banii alocaţi de la Bugetul de Stat „plimbătorilor” de hârtii inutile de la Ministerul Agriculturii şi Direcţiile agricole judeţene să ajungă la dispensarele sanitar-veterinare şi la medicii veterinari? Nu aceşti medici garantează prin munca lor, calitatea alimentelor şi sănătatea noastră, a tuturor? Au salarii garantate? Au laboratoare dotate pentru a putea face faţă problemelor urgente gen „gripa aviară”? Nu au nimic, pentru că structura stufoasă şi ineficientă a Ministerului Agriculturii, înghite în mod inutil sume uriaşe de bani de la Buget. Un singur exemplu: sit-ul Ministerului Agriculturii nu a mai fost actualizat din 2004. Probabil că în ultimii ani nu au mai făcut nimic şi nu au mai avut ce scrie” că despre destinaţia fondurilor PHARE şi SAPARD oricum nu trebuie să fim informaţi noi ţăranii… noi trebuie doar să cultivăm pământul, să creştem animale şi să plătim taxe şi impozite! Că de aceea suntem ţărani, NU? Nu doar că suntem ţărani, dar suntem şi proşti, NU? Spre deosebire de dumneavoastră guvernanţii României…

Manole Benieamin

Organizarea administrativă a mediului rural

Organizarea administrativă a mediului rural
Privind starea actuală a satelor din România, concluzia că ceva nu este în regulă cu organizarea administrativă se impune de la sine. Aici nu este vorba atât de lipsa de continuitate în legislaţie şi măsurile administrative de după decembrie 1989, cât de o neadaptare a politicii româneşti. Din decembrie ’89, România a părăsit calea socialismului şi comunismului şi a păşit pe calea capitalismului şi a economiei de piaţă. Din păcate, oamenii politici cât şi partidele politice, dintr-o „excesivă pudoare”, au evitat să prezinte clar şi la obiect această realitate, poporului, cu avantajele şi dezavantajele inerente. Societatea capitalistă nu este perfectă dar din păcate alta mai bună nu există în acest moment.
Suprapunerea la nivelul comunelor a competenţelor mai multor ministere s-a văzut că nu dă rezultate bune.
De exemplu, accesul Primăriilor comunale la fondurile PHARE, rambursabile şi nerambursabile, pentru lucrări de infrastructură (şosele, poduri, aprovizionare cu apă şi gaz, etc.), trebuie să se facă prin şi cu acordul ministerului Agriculturii, când primăriile sunt subordonate ministerului Administraţiei Publice şi toate împrumuturile contractate de Primării sunt garantate cu veniturile comunei respective şi nu cu bunurile Ministerului Agriculturii.
Motivul pentru care Ministerul Agriculturii a devenit şi al Dezvoltării Rurale în ultimii ani noi nu l-am înţeles. Logic ar fi fost ca de dezvoltarea rurală să se ocupe Primarul şi consiliile locale care au fost aleşi prin vot direct de cetăţeni, pe baza unor platforme electorale concrete, bazate pe situaţia reală din comuna respectivă. Dar dacă, după alegeri, de dezvoltarea comunei se ocupă Ministerul Agriculturii, atunci ce rost mai au alegerile locale? Sau poate se are în vedere pentru viitor, ca la alegerile locale să poată participa doar salariaţii Ministerului Agriculturii, scoţând în felul acesta Primăriile de sub Ministerul Administraţiei Publice!?
În situaţia actuală, pentru efectuarea unor lucrări cu fonduri PHARE rambursabile (de exemplu)m Primăriile comunale, cu aprobarea Consiliilor Judeţene şi a prefecturilor, prin intermediul şi cu acordul Ministerului Agriculturii trebuie să ia legătura cu Ministerul Mediului pentru aprobările de rigoare şi cu Ministerul Construcţiilor şi Transporturilor pentru avizarea proiectelor şi aprobarea demarării propriu-zise a lucrărilor. Şi ne mia mirăm că satul românesc şi agricultura românească au ajuns la nivelul ţărilor celor mai puţin dezvoltate? Ce-i de făcut? Descentralizare, lărgirea autonomiei locale şi acordarea unui sprijin maxim familiei rurale privită ca unitate şi entitate economică, singura capabilă să refacă agricultura românească şi să scoată la lumină satul românesc.
Desigur, lăsată singură familia rurală nu va putea face faţă cerinţelor integrării în Uniunea Europeană, a economiei de piaţă şi a globalizării. De aceea, cultivatorii direcţi, cei ce prestează servicii pentru agricultură ca şi cei implicaţi în depozitarea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, trebuie să se organizeze în asociaţii şi cooperative. Dar aceste asociaţii şi cooperative agricole şi patronatele trebuie să fie înfiinţate organizate şi conduse de agricultorii şi prelucrătorii înşişi, ca proprietari, fiind ştiut că „statul a fost şi rămâne cel mai rău administrator.”
Dar, vrem nu vrem, va fi mereu nevoie de aprobări pentru studii de fezabilitate, aprobări de mediu, autorizaţii de construcţii, aprobări pentru scoaterea unor terenuri din circuitul agricol în vederea construirii de ferme, centre de depozitare, centre de prelucrare, spaţii comerciale ş.a.
Se ştie că pentru a obţine toate aceste aprobări, un agricultor gospodar şi cu spirit de iniţiativă, trebuie să piardă luni şi chiar ani alergând la birourile respective aflate doar în oraşele reşedinţă de judeţe, în oraşele unde sunt Centrele de Dezvoltare Regională (Iaşi pentru două treimi din Moldova, Constanţa pentru Dobrogea, sudul Moldovei şi o treime din Muntenia, etc.) şi la Bucureşti.
De aceea se impune ca o necesitate vitală înfiinţarea de Centre Zonale unde să fie concentrate toate aceste servicii:
- consultanţă juridică;
- garda de mediu;
- topometrie, topo-geodezie, proiectări drumuri şi poduri, proiectări construcţii civile şi industriale;
- specialişti în protecţia plantelor;
- medicină sanitar-veterinară;
- specialişti pentru evidenţele contabile primare ale exploataţiilor agricole şi IMM-urilor, dosare de pensii, etc.
Prin înfiinţarea acestor Centre Zonale se va realiza un dialog permanent între Guvern şi locuitorii satelor, transformând aparatul birocratic actual supra-numerar şi ineficient într-o veritabilă forţă motrice, capabilă să contribuie la dezvoltarea agriculturii şi modernizarea satelor româneşti, în contextul globalizării şi aderării României la Uniunea Europeană.
Manole Silviu
Din Lucrarea de Licenţă de la
Universitatea Petre Andrei Iaşi„Familia ţărănească, unitate şi entitate economică"

Legea fondului funciar

Legea fondului funciar
Dacă în 1947, în România mai existau exploataţii agricole mari peste 50 hectare şi mijlocii între 5-10 hectare, în 1962, la încheierea „procesului de colectivizare a agriculturii” acestea dispăruseră complet. Exploataţiile mari au fost declarate „moşiereşti” şi expropriate pe baza principiului luptei de clasă. Aceste exploataţii au devenit nucleul gospodăriilor Agricole de Stat (GAS) numita mai târziu Întreprinderi Agricole de Stat (IAS). Acestor nuclee iniţiale li s-au adăugat succesiv alte terenuri, în anii ’50, pe măsură ce dictatura (comunistă) „proletariatului” devenea tot mai dură. Au fost confiscate şi trecute în proprietatea statului pământurile bisericii care în multe comune depăşeau 25 hectare. Tot mai mulţi proprietari de terenuri care deţineau între 10 şi 50 ha au fost declaraţi „chiaburi”, „exploatatori”, „duşmani ai poporului”, au fost aruncaţi în închisori iar pământurile deţinute de aceştia au fost trecute în proprietatea statului la GAS-uri. O altă metodă de a lua pământul de la aceşti ţărani a fost şantajul, exercitat asupra familiilor care aveau copii la liceu sau facultate. Dacă nu semnau o cerere prin care cedau „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” statului, în totalitate sau cea mai mare parte a pământului, copiii lor erau eliminaţi din şcoli şi facultăţi. Astfel, pentru a-şi proteja copiii, mulţi ţărani gospodari s-au lăsat expropriaţi în favoarea GAS-urilor ori acolo unde a fost posibil, s-au înscris „de bunăvoie” în Gospodăriile Agricole Colective (GAC) devenite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie (CAP). La începutul anilor ’70 a avut loc o nouă ofensivă împotriva proprietăţii ţărănimii unite acum în mare majoritate în CAP-uri.
Adunările generale ale CAP-urilor au fost obligate să cedeze „de bunăvoie” IAS-urilor, sute de hectare de teren „din cauza lipsei de braţe de muncă în CAP-uri”. Tot în această perioadă s-a înfiinţat ITSAIA (Întreprinderea de Transport pentru Agricultură şi Industrie Alimentară), CAP-urile fiind obligate să cedeze acestei întreprinderi de stat „de bună voie” toate camioanele cumpărate cu banii membrilor cooperatori, care fuseseră deja obligaţi să-şi cedeze propriile tractoare SMA-urilor care erau proprietate de stat. În anii următori s-au înfiinţat complexe de creştere a animalelor de stat şi cooperatiste, CAP-urile fiind obligate să predea acestora o parte din sectorul zootehnic propriu (bovine şi ovine). Astfel, prin exproprieri succesive şi prin foarfeca preţurilor impuse de stat, la sfârşitul anilor ’80 veniturile ţăranilor erau derizorii iar majoritatea CAP-urilor înglodate în datorii uriaşe la Banca Agricolă, bancă în proprietatea statului.
Fac excepţie doar ţăranii din zona de munte care rămăseseră ne-colectivizaţi din cauza puţinătăţii terenurilor arabile existente în aceste aşezări rurale. Dar şi acestora li s-au impus cote obligatorii de lapte, carne, lână, miei, ş.a. atât de mari încât bieţii oameni ajunseseră să se bucure când le omora ursul câte un animal. Unii săteni, toamna, la coborârea vitelor din munte nu voiau să-şi recunoască animalele şi să şi le ia acasă! Animalele, în loc să fie sursă de venit şi bunăstare, ajunseseră pentru ţărani, povară şi blestem. Şi astfel, tot mai mulţi ţărani, răzbiţi de sărăcie, au început să părăsească satele, îndreptându-se către oraşe, unde se angajau ca muncitori necalificaţi pe şantiere de construcţii, în întreprinderi, ca paznici sau pur şi simplu mineri.
În decembrie 1989, prin jertfa a mii de tineri, Nicolae Ceauşescu a fost răsturnat de la putere, judecat sumar şi executat împreună cu Elena Ceauşescu. Tot acum au fost arestaţi şi unii dintre colaboratorii lor direcţi.
În mai 1990, alegerile generale din România au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale (FSN) condus de Ion Iliescu, pe baza unei platforme electorale de orientarea socialistă. Dar, guvernul condus de Petre Roman ca Prim-ministru, odată format, a început să aplice o politică liberală. A dat posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele proprietate de stat la preţul nominal, prin legea societăţilor comerciale a făcut posibilă privatizarea comerţului iar prin metoda MEBO a deschis calea privatizării întreprinderilor de stat în favoarea salariaţilor. Trebuia făcut ceva şi pentru privatizarea agriculturii pe întregul lanţ: producerea, depozitarea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole.
Pentru aceasta ca prim pas trebuia elaborată o Lege a fondului funciar, pornind de la situaţia terenurilor în 1948. Repunerea în posesie, pe vechile amplasamente, a foştilor proprietari cu compensarea acestora în bani, pământ echivalent sau acţiuni pentru terenurile pe care s-au realizat lucrări de interes public, ar fi fost calea normală şi logică. De asemenea, ar fi trebuit sprijinită formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni medii, orientate către piaţă, după modelul Uniunii Europene (CEE la acea vreme).
Dar, în Parlament, s-au întâlnit mai multe curente de opinie, cu orientări foarte diverse, de multe ori diametral opuse. Politicii liberale, promovate de Primul ministru şi de miniştrii tineri din Guvern, li s-a opus cu hotărâre aripa conservatoare în frunte cu Preşedintele României, Ion Iliescu, Preşedintele Senatului, Al. Bârlădeanu şi alţii care nu voiau să renunţe la „cuceririle” comunismului ci să facă doar o operaţie de cosmetizare numită de Ion Iliescu „socialism cu faţă umană”. În afara acestora, ajunseseră în Parlament şi o serie de persoane care voiau doar să profite de ocazie şi să se îmbogăţească cu orice preţ.
Din această combinaţie (persoane cu nivele diferite de pregătire şi experienţă, orientări politice divergente şi interese personale imediate) a rezultat cea mai nefericită Lege a fondului funciar de după 1864, Lege care a pus sub semnul întrebării nu doar prezentul ci şi viitorul agriculturii în România.
Art.8(2) spune că „De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către acestea…” fără să dea foştilor proprietari posibilitatea de a-şi recupera şi pământul luat abuziv de IAS-uri.
Art.8(3) „Stabilirea dreptului de proprietate se face… în limita unei suprafeţe minime de 0,5 hectare pentru fiecare persoană îndreptăţită… şi de maxim 10 hectare de familie în echivalent arabil”. Astfel, prin acest alineat persoanele care au deţinut peste 10 hectare şi au fost expropriate abuziv de regimul comunist, rămân în continuare expropriate, anulând posibilitatea de a se înfiinţa imediat în România ferme capabile să facă faţă problemelor impuse de economia de piaţă.
Art. 14(3) prevede că în cazul în care între suprafaţa de teren iniţială a cooperativei şi suprafaţa de teren actuală au intervenit modificări, „stabilirea proprietăţii cooperatorilor… se face prin reducerea unei cote proporţionale…” „Modificările intervenite” sunt de fapt rezultatul exproprierilor succesive a patrimoniului CAP-urilor, în favoarea statului în perioada 1962-1989. De exemplu comuna Priponeşti a pierdut în această perioadă la IAS Tecuci, judeţul Galaţi, peste 450 hectare din care Consiliul Local a reuşit să recupereze în 1998 doar 197 hectare pentru refacerea măcar în parte a islazului comunal.
Art.14(4) „Suprafeţele ocupate de plantaţii pomicole, viticole, sere, heleşteie, amenajări piscicole, pepiniere, construcţii administrative şi agro-zootehnice, precum şi cele necesare bazei furajere aferente capacităţilor de producţie zootehnice existente în cooperativele agricole de producţie pot reprezenta, pe baza opţiunii proprietarilor, aport la constituirea unor forme de asociere de tip privat, cu sau fără personalitate juridică”.
Prin acest articol ambiguu şi incomplet s-a deschis calea distrugerii agriculturii româneşti în ramurile sale de vârf. Astfel, puţini, puteau deveni „proprietari” pe munca celor mulţi iar prin „forme de asociere de tip privat (…) fără personalitate juridică” aceştia se retrăgeau controlului financiar şi penal. Iar foştii membri cooperatori care nu se înscriau în aceste asociaţii formale, nu mai aveau practic nici un drept material asupra acestor bunuri!
Art.19(1) reia ideile legilor din anii ’40 adică împroprietărirea celor fără pământ din dreptul la proprietate, drept nerecunoscut de Legea 18/1991 celor care au deţinut mai mult de 10 hectare sau rezultat din „reducerea unei cote proporţionale” (Art. 14(3) şi Art.20) fără să se atingă proprietatea de stat „dobândită legal” (Art. 36 şi Art.37) între 1948 şi 1989 iar prin Art.29 alin. 7 şi alin.9 şi Art.34, Statul devine proprietar de drept şi pe construcţiile fostelor cooperative agricole de producţie rămase nevândute „în termen de un an de la data desfiinţării cooperativei agricole de producţie ca şi pe lucrările de îmbunătăţiri funciare şi zonele de protecţie aferente.
Art. 30 jefuieşte foştii membri cooperatori şi de drepturile lor băneşti cuvenite la asociaţiile intercooperatiste sau de stat şi cooperatiste, favorizând prin ambiguitate seria de abuzuri şi distrugeri care au urmat după 1991 şi continuă şi astăzi.
Modificările ulterioare aduse Legii 18/1991 ca şi legile complementare nu au rezolvat fondul problemei. În plus, această lege nu prevedea sancţiuni pentru cei implicaţi în aplicarea ei pentru folosirea în interes personal sau de grup a prevederilor neclare ale legii. Astfel, printr-o lege rea şi o aplicare defectuoasă, agricultura românească a ajuns în 2006 să prezinte toate caracteristicile agriculturii ţărilor subdezvoltate.
Manole Silviu
Din Lucrarea de Licenţă de la
Universitatea Petre Andrei Iaşi
„Familia ţărănească, unitate şi entitate economică”

Pământul este al plugarilor

„Pământul este al plugarilor şi numai al plugarilor”
ALEXANDRU CALOTĂ – deputat
După confiscarea moşiilor, făcută în primăvara anului 1945, de plugari, ajutaţi de muncitorii aparţinând Partidului Comunist Român, se impunea votarea acestei legi.
Întârzierea ei ar fi adus următoarele:
Refacerea – într’o măsură oarecare a moşiilor de odinioară;
Fărămiţarea excesivă a micii proprietăţi rurale;
Vom examina amândouă aceste puncte, spre a vedea, ce mântuitoare pentru plugărime este legea nouă a circulaţiei bunurilor agricole.
După exproprierea din 1921, cea mai mare proprietate urma să fie de 250 ha, şi aceasta numai în regiunile cu populaţie rară şi complect îndestulată de pământ.
Ceeace ar însemna doar câteva excepţii.
În imensa majoritate a cazurilor, nu putea fi în 1945, moşie mai mare de 150 hectare.
Totuşi s’au găsit în primăvara acelui an, moşii de 1.000, 2.000 – ba şi mai mult – de hectare.
De unde provenea această diferenţă? Din următoarele cauze:
Unii mari proprietari înşelaseră plugărimea în 1921, oprindu-şi o cotă mult mai mare decât cea legală;
Casa Rurală, instituţie în care erau oploşiţi brătieniştii şi maniştii, închidea ochii când o moşie se vindea. Ea nu o cumpăra pentru plugari – cum era obligată prin legea ei de organizare – ci lăsa să o cumpere un alt moşier.
dar mai mult decât aceste două cauze, a contribuit la refacerea – în bună măsură – a moşiilor ciocoieşti, legea lui Ion Mihalache din 1929, care dădea frâu liber să cumpere, dela plugarul sărac şi plin de datorii, orice moşier sau chiabur , pământul cu care plugarul fusese împroprietărit.
Şi astfel au început să se refacă moşiile.
Iar dacă Guvernul Dr. Petru Groza, nu lua repede măsuri, procesul acesta al pierderii pământului de plugari, ar fi mers mai departe.
Prin noua lege însă, nu vor putea cumpăra pământ, decât numai plugarii adevăraţi, muncitori personal de pământ şi care au – ei şi familiile lor – până la 15 hectare.
Toţi acei exploatatori ai muncii pământului – din sate şi oraşe – care trăiau comod din exploatarea muncii plugarilor au fost înlăturaţi .Organele de Stat, instituite prin această lege, veghează, în întreaga ţară la respectarea ei. Dar, în afară de autorizarea de dobândire, legea mai prevede şi dreptul de preempţiune al Statului, pentru terenurile de peste 5 hectare.
Numai după ce este întrebat Statul, dacă doreşte să cumpere acel pământ, pentru a-l întrebuinţa înţelept şi a satisface anumite nevoi şi numai dacă Statul refuză, vânzătorul unui teren mai mare de 5 hectare, îl poate vinde, dar nici el oricui, ci tot numai la plugari, muncitori de pământ.
Tot prin această lege s’a fixat suprafaţa de 2 hectare, limită sub care pământul rural nu poate fi împărţit.
A fi continuat mai departe cu fărâmiţirea, fără nici o margine a terenurilor agricole, cu totul nerentabile şi în care plugarul şi familia lui, oricât ar fi muncit, ar fi fost osândit să rămână totdeauna tot sărac lipit pământului. Ar fi însemnat ca peste 2-3 generaţii, făşiile de pământ să ajungă atât de înguste , încât, atunci când ar fi arat omul, boul din dreapta să calce pe un ogor străin şi boul din stânga, pe alt ogor străin!
O altă măsură înţeleaptă şi democrată a legii este anularea vânzărilor făcute, în regiunile bântuite de secetă, din luna August 1946 şi până la depunerea legii.
Mii de plugari chinuiţi de foame, privind cu durere la copiii care se stingeau din lipsă de hrană şi-au vândut, în acele luni de pacoste, cu lacrămi în ochi, pământul lor de muncă, pentru un coş de porumb, pentru o baniţă de grâu.
Acum aceşti plugari şi-au recăpătat pământurile cotropite de exploatatori şi de chiaburii satelor!
Iată, prieteni plugari, o lege atât de bună şi folositoare pentru plugărime.
Când Guvernele maniste şi brătieniste din trecut, urmăreau, prin legile lor, sărăcirea plugărimii şi aducerea ei în stare de iobăgie, pentru a o putea exploata şi domina mai uşor. Guvernul dr. Petru Groza şi Parlamentul ţării creiază prin această lege, dreptul plugarului şi numai al plugarului, asupra pământului şi roadelor lui, pentru ridicarea economică, culturală, şi sanitară a satelor noastre!

Almanahul plugarului, 1948. Editura „Frontul plugarilor”
Deci aşa zisa reformă agrară din 1945 a fost un pretext pentru a dezbina lumea satelor transferând şi în mediul rural lupta de clasă. După lichidarea moşiilor, a început vânătoarea celor care deţineau între 10 şi 15 ha, numiţi chiaburi, după lichidarea acestora a început vânătoarea mijlocaşilor, care deţineau între 5 şi 10 ha. Aşa că în 1962 colectivizarea agriculturii s-a încheiat. S-au refăcut latifundiile numite acum Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), Cooperative Agricole de Producţie (CAP), Complexe Unice Agroindustriale de Stat şi Cooperatiste (CUASC) şi parcele adică loturi în folosinţă reduse doar la 0,1 ha în anii ’80 condiţionate şi acestea de munca prestată gratuit. Până şi ogrăzile ţăranilor erau considerate proprietatea CAP şi loturi în folosinţă.

Domnule redactor

Domnule redactor

Sunt Manole Silviu, secretarul sindicatului „Cultivatorii direcţi din România”.
Astăzi, 09.02.2006, am primit hotărârea de la Judecătoria Tecuci pentru Dosarul Civil nr. 264 din 23.01.2006, prin care am fost anunţaţi că a fost respinsă înregistrarea sindicatului ca inacceptabilă, conform art. 2 din Legea nr. 54/2003:
„Art. 2. - (1) Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală.”
încălcându-se dreptul de asociere prevăzut în Constituţia României:
ARTICOLUL 20
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
ARTICOLUL 40
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
Vă rugăm să informaţi, prin ziarul dumneavoastră, opinia publică despre soarta rezervată nouă ţăranilor de guvernanţii noştri ca „cetăţeni de categoria a III-a”, care nu avem dreptul, „Doamne fereşte” să ne organizăm într-un sindicat necontrolat de Guvern. Asta ar mai lipsi, ca guvernanţii să dea socoteală şi în faţa ţăranilor când se ştie câte necazuri au cu ziariştii.
Cu stimă,
Manole Silviu
Secretar al sindicatului „Cultivatorii direcţi din România”

hotărâre

Dosar nr.264/PJ/2006

HOTĂRÂRE


Camera de Consiliu din 27.01.2006

La ordine fiind soluţionarea cererii formulată de Manole Benieamin, domiciliat în comuna Priponeşti, satul Priponeşti de Jos, nr.3, pentru înscrierea sindicatului „Cultivatorii direcţi din România”.
(…)
În fapt, se arată în motivarea cererii, sindicatul agricultorilor intitulat „Cultivatorii direcţi din România” a luat fiinţă în comuna Priponeşti în Adunarea Generală de constituire din 15.01.2006.
La dosar s-au depus: Procesul verbal încheiat la această adunare generală, precum şi statutul sindicatului.
Din acest statut rezultă că denumirea sindicatului este „Cultivatorii direcţi din România”, membri ai sindicatului pot fi agricultorii şi persoanele care prestează servicii către agricultori, persoanele care transportă, depozitează, prelucrează şi comercializează produsele agricole, iar scopul sindicatului este să sprijine membrii săi în exercitarea profesiunii.
Faţă de actele dosarului instanţa priveşte cererea ca inadmisibilă pentru următoarele motive:
Potrivit art.2 alin.1 teza 1 din Legea 54/2003 numai persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea.
Potrivit art.2 alin. 1 teza 2 din Legea 54/2003 agricultorii au dreptul să adere la o organizaţie sindicală ceea ce înseamnă că ea trebuie să fie deja constituită pentru a putea adera.
Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol aderarea trebuie să se facă la o organizaţie sindicală din aceeaşi ramură sau profesiune.
Cum în speţa de faţă cei care vor să constituie sindicatul „sunt agricultori” se apreciază că cererea lor este inadmisibilă motivat de faptul că art.2 alin.1 teza 2 din Legea 54/2003 menţionează că au dreptul numai să adere la o organizaţie sindicală ceea ce presupune că ea trebuie să existe deja, să fie deja constituită.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:

Respinge cererea formulată de Manole Benieamin, domiciliat în comuna Priponeşti, satul Priponeşti de Jos, nr.3, jud. Galaţi, pentru înregistrarea Sindicatului „Cultivatorii direcţi din România”, ca inadmisibilă.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare
Pronunţată azi, 27.01.2006


Preşedinte,
Judecător Niagu Mihaela
Grefier,
Pîslaru Veta
ex.4
NM/BT
06.02.2006


ARTICOLUL 20
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
ARTICOLUL 40
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

Constituţia României


Noi ca ţărani ne-am fi aşteptat ca judecătorul să sesizeze neconstituţionalitatea Legii 54/2003. Cu atât mai mult cu cât Manole Benieamin în cuvântarea de deschidere a Adunării Generale de constituire a sindicatului a sesizat acest lucru, iar cuvântarea de deschidere a fost anexată la dosarul ajuns în instanţă. Noi ca ţărani nu ştim cum funcţionează instanţele de judecată. Presupunem că aplică doar legea existentă, în cazul de faţă Legea 54/2003. Dar se pare că noi nu ştim nimic, legile sunt doar praf în ochii proştilor iar judecătorii au dreptul să le interpreteze şi să le aplice după bunul plac. În hotărârea de respingere a înregistrării sindicatului agricultorilor „ca inacceptabilă” doamna judecător a menţionat că agricultorii au dreptul să adere la o organizaţie sindicală din aceeaşi ramură sau profesiune bazându-se pe alineatul 1 al articolului 2 a Legii 54/2003 deşi această menţiune nu există în articol.
„Art. 2. - (1) Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală.”
Conform art. 15 alin.5 din Legea 54/2003 „Hotărârea judecătoriei se comunică semnatarului cererii de înscriere, în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare”.
Ce şi-a permis însă să facă doamna judecător Niagu Mihaela; deşi hotărârea a fost pronunţată „azi 27.01.2006”, înregistrarea hotărârii apare cu data de 06.02.2006 iar la Manole Benieamin a ajuns pe data de 09.02.2006. Nu cunoştea prevederile acestui articol de lege? Sau ştie că poate încălca legile fără a suferi vreo pedeapsă, spre deosebire de noi proştii?
Conform art. 16 alin.2 din Legea 54/2003 „Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii. Pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunţare.” Cu ce drept legal doamna judecător Niagu Mihaela ne-a dat termen de recurs doar de 5 zile de la comunicare?

Preşedintele Sindicatului
Manole Benieamin

Declaraţie

Vrem să trăim omeneşte în ţara noastră, pe pământul nostru, din munca noastră. De aceea am înfiinţat acest sindicat, ca sub umbrela lui protectoare, să ne putem crea organismele şi structurile de care avem nevoie pentru a ne putea apăra interesele noastre, ale ţăranilor.
„Vom muri şi vom fi liberi” strigau în decembrie ’89 acei copii-eroi de 16 ani şi se aruncau cu piepturile goale în faţa tancurilor!
Şi noi ne vom recâştiga dreptul la libertatea şi la demnitatea răpite dar, nu murind, ci luptând uniţi în acest sindicat al agricultorilor. Aţi văzut şi dumneavoastră că singuri suntem neputincioşi în faţa răilor! Ne-a ajuns cuţitul la os şi nu avem cui ne plânge!

Manole Benieamin

Eu,student la Universitatea Petre Andrei, secţia Finanţe - Contabilitate am ales ca lucrare de licenţă tema „Familia ţărănească, unitate şi entitate economică”
M-am documentat asupra gospodăriei ţărăneşti din România secolului al XIX-lea, după 1922 până în 1962, din 1962 până în 1991 şi după adoptarea Legii 18/1991 a fondului funciar. Dar când a trebuit să scriu despre viitorul care ne aşteaptă pe noi ţăranii români, mi-am dat seama că lucrarea de licenţă poate să mai aştepte dar sindicatul agricultorilor trebuie înfiinţat repede dacă vrem să mai avem un viitor, noi ţăranii.

Manole Silviu

Nu proprietari ci administratori ai Creaţiei

Nu proprietari ci administratori ai Creaţiei

Astăzi, se aude vorbindu-se adesea de ecologie. Acestui domeniu, nota pastorală a episcopilor dedică un capitol întreg şi aceeaşi acţiune a Coldiretti în aceşti ultimi ani a crescut mult sensibilitatea opiniei publice. Iniţiativa „Satul Prieten”, insistenţa asupra calităţii şi a tipicităţii produselor, atenţia asupra impactului ambiental, opoziţia faţă de produse transgenice indică o atenţie ecologică înţeleasă în sens amplu.
Dar această atenţie are o bază sau se reduce la a fi, în sens pozitiv, o alegere impusă de piaţă pentru a putea face faţă concurenţei cu costuri mici sau, în sens negativ, o colecţie de noi norme care limitează acţiunea întreprinzătorului agricol? Sigur aceste două aspecte nu sunt de neglijat, se produce pentru a vinde, dar la rădăcina acestei „datorii ecologice” stau motivaţii mai profunde care sunt conţinute în marea „Sărbătoare a Recunoştinţei” pe care o celebrează în această perioadă lumea rurală. Pentru ce să mulţumeşti dacă nu pentru un dar primit? Motivaţia „Sărbătorii Recunoştinţei” stă în primele pagini ale „Genezei”, unde se povesteşte crearea lumii. Creatul care ne înconjoară, pământul de care depindem sunt opera lui Dumnezeu, sunt prima mărturie a existenţei sale şi a iubirii sale deoarece creatul este fructul iubirii sale. Omul este inserat în această creaţie, depinde de ea, îi face parte pentru că provine din pământ şi în pământ se întoarce.
Creatul devine prima şcoală de viaţă a omului: însuşi Iisus, anunţând Evanghelia, face mereu referire la ritmurile naturii (gândiţi-vă la parabola semănătorului, la imaginea păstorului, la imaginea seminţei şi a câmpului unde cresc grâu bun şi neghină (neghină = „zizzania în limba italiană, n.t.) liturghia ia de la natură simbolurile sale cele mai puternice: apa, uleiul, lumina, pentru a nu mai vorbi de pâine şi vin).
Omul, spuneam, face parte din creat, de el depinde, dar de el se şi deosebeşte. Dacă este adevărat că Dumnezeu a creat omul din pământ, este tot atât de adevărat că a insuflat în el (Spiritul) Duhul său. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este dorit de Dumnezeu ca un fiu şi toată creaţia devine un act de iubire către el. În asta stă toată ambiguitatea vieţii noastre semnată de măreţie şi mizerie. Omul, într-adevăr, experimentează în fiecare zi măreţia sa în libertatea sa, în capacitatea sa de a crea, de „a domina” natura, dar experimentează şi mizeria sa în suferinţă, în oboseala muncii, în moarte şi în chiar puterea sa de a face alegeri greşite. Psalmul 8, adunând toate acestea, recită aşa: „dacă privesc cerul tău, opera degetelor tale, luna şi stelele pe care tu le-ai pus, ce este omul ca să-ţi aminteşti de el şi fiul omului ca să-i porţi de grijă? Şi totuşi l-ai făcut cu puţin inferior îngerilor, cu glorie şi onoare l-ai încoronat!” Continuând lectura „Genezei” se descoperă că tot creatul este încredinţat omului, care nu-i este proprietarul ci custodele, responsabilul.
Din această situaţie existenţială a omului derivă „Sărbătoarea Recunoştinţei”: omul, căruia creatul îi este încredinţat, mulţumeşte pentru darurile lui Dumnezeu şi în acest a mulţumi îşi aminteşte că nu el este stăpânul ultim al lumii şi a pământului în faţa căruia are mereu un mare respect. De la acest a şti să mulţumeşti derivă atenţia privind protejarea creatului, atenţia privind calitatea vieţii, a interveni în natură privind mereu la binele tuturor. De la acest a şti să mulţumeşti derivă şi crescânda conştientizare că munca agricolă nu are doar scopul (de altfel fundamental) de a produce hrană, dar şi de a contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii având grijă de lumea în care trăim. Nu este secundar ca activitatea rurală să menţină în stare bună zonele muntoase, zonele mlăştinoase şi aşa mai departe. Aceasta este o valoare adăugată a muncii agricole de primă importanţă şi a recunoaşte aceasta este înainte de toate a deveni conştienţi de o mai mare responsabilitate şi deci de o mai mare implicare în propria muncă.
Atenţia ecologică se naşte din asta: respectarea creatului pentru că este darul lui Dumnezeu şi din dominarea sa pentru binele tuturor pentru că ce a fost creat este un dar pentru toţi. Multele legi pe care le avem astăzi pentru apărarea animalelor şi a pământului, desigur sunt discutabile şi pot fi îmbunătăţite ca toate legile, dar, chiar dacă uneori grele, sunt o cucerire, un pas înainte pentru un raport just cu lumea ce ne înconjoară.
De la a noastră „Sărbătoare a Recunoştinţei” Se deschid noi orizonturi: sunt sfidări desigur mobilizatoare dar şi exaltante. Poate că munca agricolă, dacă va accepta aceste sfidări, va putea să-şi reamintească un adevăr fundamental pentru orice activitate a omului şi anume că simplul câştig nu este singurul criteriu şi, poate nici măcar cel mai important. De altfel, de fiecare dată când am uitat asta, am plătit mereu consecinţele în manieră apăsătoare.
Articol de Don Marco De Rossi
Consigliere ecclesiastico Coldiretti
„il Coltivatore veneziano”, novembre 2005Traducere de Manole Benieamin

Coldiretti împreună cu Europa

Coldiretti împreună cu Europa

Bedoni: „Suntem europeni prin vocaţie culturală şi prin interese naţionale. Numai cu o adevărată integrare regională putem înfrunta cu şanse de succes sfidarea globalizării. Agricultura este o mare şansă a economiei europene pentru a îndrepta societatea în care trăim către o nouă calitate a vieţii şi a mediului.”

Forumul Internaţional al Agriculturii şi Alimentaţiei a ajuns în mod fericit la a cincea sa ediţie. Această întâlnire a Coldiretti ne ajută pe noi şi poate nu doar pe noi, să nu pierdem niciodată din vedere contextul general – italian, european şi mondial – în care se întâlnesc problematicele siguranţei alimentare şi a mediului şi deci politicilor adresate acestui obiectiv.
Este un proiect de lucru în comun care câştigă mereu mai multă consistenţă şi autoritate. Programul din acest an puncta tocmai pe o etapă nouă în dezbaterea noastră pentru că ne măsurăm frontal cu tema globalizării traversând o serie de căi directe urmate de consecinţe. Acest an am ales tema „Europa”, propunându-ne să o înfruntăm pornind de la o idee cu caracter general şi nu din punctul de vedere particular al politicii agricole. Şi asta pentru că avem impresia că există riscul de a se consolida o viziune minimă şi minimalizatoare despre ceea ce Europa poate şi trebuie să fie. Spunem imediat că suntem „europeişti” prin vocaţie şi prin interese: prin vocaţie culturală, prin interese naţionale. Vocaţia culturală este atât de înrădăcinată în istoria noastră încât poate nici nu avem nevoie să o subliniem, face parte din ADN-ul nostru; interesul naţional, poate în schimb să fie explicat cu o motivaţie mult mai directă şi simplă: fără Europa, Italia s-ar fi pierdut.
Am fi avut şi mai mult: am fi continuat să navigăm în cicluri economice, alternând scufundări progresive ale datoriei publice cu şmechereşti devalorizări aşa zise „competitive”. Am fi alternat frânări şi relansări, dezvoltare şi recesiune, stimulări şi de-fiscalizări. Şi în mod natural „casse integrazione a go-go” (gen SAFINVEST, n.t.). Fără Maastricht am fi avut o monedă mică, mică, uşor de prins în speculaţiile monetare şi ne-am fi găsit în dificultăţi mult mai mari decât cele în care ne zbatem acum. Poate este adevărat că avem nevoie de legături externe. Pactul de stabilitate va fi poate „prostesc” dar cu 25 de Ţări în joc excesiva flexibilitate riscă să devină o categorie a spiritului în politica economică. Mai ales pentru Ţările mai puternice, care sunt aşa, în general şi „superioare” (vor să-şi impună voinţa, n.t.).
Noi, poate mai mult decât alţii, avem nevoie de legături externe, pentru că adevărata cale internă – marile reforme structurale de modernizare a Ţării – ne este greu să o respectăm; de obicei suntem noi respectuoşi faţă de legăturile (căile, n.t.) externe, mai ales când le recunoaştem caracterul virtuos (bun). Ceea ce nu reuşim să avem – şi aici suntem iar la noi acasă, adică la lucrurile ce depind de noi – este o politică economică demnă de acest nume.
O politică economică vie, care să opereze pe o proiecţie de medie şi lungă perioadă, care să-şi dea seama că avantajele competitive pe care, de bine de rău, s-au construit averile marii părţi a industriei noastre şi-au epuizat funcţia.
Este inutil să încerci reînvierea acelei industrii, care şi-a trăit traiul şi să mai căutăm acele bogăţii care s-au „uscat” de mult. Astăzi avem nevoie de un sistem imprenditorial care să-i cucerească spaţii şi profituri în domeniul comerţului, cu produse de calitate, cu înalt conţinut inovativ şi de specificitate ( autohtone, n.t.).
Pentru a ne înţelege, agricultura aşa cum o concepem noi – în realitate singura posibilă – are din ce în ce mai mult aceste caracteristici: este un sector care transferă de la pre-industrie (materii prime, n.t.) pentru a se insinua în post-industrie (calitatea vieţii sub toate planurile), de la civilizaţia maşinilor la era informaţiei. Nu mai este sectorul „primar”, cum nu mai termină de al numi economiştii, şi nu produce „materii prime”, cum le place să spună prietenilor noştri industriaşii cu o notabilă sub-evaluare a produsului agricol.
Produsul agricol „made in Italy” este, în general, fructul proceselor şi profesionalismului extrem de evoluate; odată cu calitatea, el (produsul agricol,n.t.) încorporează cunoaştere şi informaţii şi le combină cu caracteristicile proprii şi irepetabile ale unui mediu geografic imposibil de reprodus în altă parte. Noi suntem singurii care o facem, dar aceasta este lumea şi aceasta este cultura căreia îi aparţinem. Să ia notă interlocutorii noştri de pe toată filiera pentru că este în interesul comun ca asta să se împlinească (să devină realitate, n.t.). Este un interes comun pe care consumatorul l-a îmbrăţişat perfect şi asta este o formidabilă undă verde din partea pieţei din care este bine să facem o comoară.
Deci sunt motive foarte serioase care ne împing către Europa şi cu Europa. Cea mai importantă (şi mai confortabilă) este că ştim, ca cetăţeni şi întreprinzători, că putem pune în mişcare cu forţă acea idee a unui proiect de adevărată integrare regională capabil să înfrunte cu mult probabilităţi de succes, sfidările globalizării. Ştim că fără acest proiect nu avem nici o şansă de a rezista, ca ţară, impactului cu acea sfidare, care nu este ipotetică ci deja în acţiune.
Noi căutăm deci, confirmări instrumentale ale validităţii alegerii, aceea a unei politici agricole comune (PAC), care totuşi implică circa 40% dintr-un mizerabil (sărăcuţ, n.t.) bilanţ comunitar care, la rândul său, reprezintă 2% din totalul resurselor dedicate de cele 25 de Ţări europene politicilor de interes public. În mod natural, noi ştim bine că „acel 40% din 2%” este, în valoare absolută, o cifră considerabilă, dar ştim şi că este una dintre foartele rare forme de transfer a suveranităţii naţionale la nivelul Guvernului comunitar.
De aceasta, în general, se uită şi, aşa, se întâmplă adesea că a polemiza cu raţiunile acestei politici se regăsesc exponenţi ai sectoarelor economice şi sociale care, pe „căi” naţionale şi uneori în mod foarte puţin ligibil între rândurile balanţei de plăţi a statului, au profitat şi profită încă de resursele publice(…). Nu vrem să redeschidem polemica asupra acestui punct. Dorim să o închidem, odată returnate la expeditor criticile privind politica agricolă ce au fost făcute, din motive „de procedură”, din alte puncte de vedere, aşa zise „corporative” (adică să ne întoarcem la latifundii – moşii? Iar ţăranii să fie simpli iobagi? n.t.)
Să pornim la datoriile noastre şi la responsabilităţile noastre, pentru a nu ne confunda cu cei ce mai cred încă, că de politicile agrare trebuie să se discute cu căciula în mână. Ideea iniţială a acestui discurs este foarte clară: vrem să fim siguri că activitatea agricolă corespunde interesului social general folosind resursele care-i sunt destinate.
Deci, ca prim obiectiv, refuzăm şi combatem corporativismul agricol şi toate formele de asociere prin intermediul cărora este atins dreptul la proprietatea personală şi la libera iniţiativă.
Nu acceptăm deci principiul, pe care încă mulţi îl invocă: că întreprinderea agricolă (ferma, n.t.) trebuie să primească încă subsidii din motiv că este un sector slab (sau de-a dreptul „în declin” cum spune primul ministru englez, Tony Blair) al economiei. Desigur aşa a fost în trecut şi aşa este în mod inevitabil pentru anumite noi State membre ale UE, mă refer la Ţările est-europene.
Ele merită respect şi solidaritate pentru că agricultura lor poartă traista politicilor industriale colectiviste care au pus accentul pe un productivism ideologic lipsit de orice scrupul, ruinând mediul înconjurător şi echilibrele teritoriale şi ţinând agricultura într-o stare de subdezvoltare şi de o foarte gravă dependenţă de industria grea.
Suntem convinşi că agricultura în versiunea sa modernă va fi o mare şansă pentru economia europeană şi că, chiar în limitele redusei sale contribuţii economice, ei îi revine un rol decisiv în a orienta societatea în care trăim către o nouă calitate a vieţii şi a mediului înconjurător. Trebuie totuşi să avem, în vedere dimensiunile imprenditoriale (NU, marilor latifundii, n.t.) şi mai ales trebuie să câştigăm încrederea cetăţenilor (şi deci a pieţei) cu o curajoasă politică de „regenerare”, bazată în mod riguros pe principiile siguranţei alimentare şi a sustentibilităţii ambientale.
Acest discurs este de o extraordinară actualitate, cum o demonstrează înaltul nivel de încredere în confruntare cu critici cum ar fi „vaca nebună” sau „gripa aviară”, încrederea în producţia agricolă şi creşterea animalelor italiene. Deci, nu numai că nu refuzăm dar căutăm o confruntare serioasă, aprofundată, dură dacă este nevoie, pe tema motivaţiei unei politici publice – în acest caz de tip european - să aibă astăzi o raţiune de a exista. Şi vrem să demonstrăm că are dreptul să existe nu pentru că vrem ci pentru că această politică răspunde într-adevăr unui interes general.
Pentru a repune pe picioare în mod corect această confruntare, care în Italia nu găseşte la nivel politic, atenţia pe care o merită, noi simţim nevoia de a „reîncepe de la Europa”, de la ideea unui proiect de integrare care să nu se reducă la un deprimant „joc cu suma zero”, ca acela care a hrănit până acum cruciala dezbatere asupra compunerii şi dimensiunii bilanţului Uniunii Europene.
Să fie clar: noi nu credem că politica agricolă trebuie să fie finanţată la infinit. Reforma Fischer, dacă se vrea să se privească în profunzime, este foarte onestă din acest punct de vedere: însoţeşte întreprinderea agricolă la piaţă, reducând în mod progresiv formele de rentă şi de asistenţialism. Noi am susţinut reforma Fischer pentru echilibrul său şi pentru viziunea sa pe termen lung, de aceea, este absurd să gândim atingerea ei acum cu intervenţii care în mod sigur ar tăia resursele pentru investiţii. Înainte de toate reforma trebuie aplicată. Pentru Italia, mai ales, este o mare oportunitate care poate ajuta cu adevărat să scape agricultura de asistenţialism.
Şi asta presupune ca întreprinderea agricolă italiană să utilizeze resursele derivate din PAC („Politica Agricolă Comună”, n.t.) pentru a câştiga în dimensiune, eficienţă, calitate şi a se putea confrunta cu cererea şi piaţa. Cu anticiparea reformei, PAC am câştigat certitudini, dar trebuie să le restituim cetăţeanului sub formă de bogăţie şi dezvoltare a întregii ţări şi, înainte de toate, de calitatea şi siguranţa consumatorului.
Şi, exact pornind de la acest punct de viziune generală, vrem să verificăm justeţea a două convingeri ferme ale noastre: primul este că această Europă are nevoie de o agricultură dezvoltată pentru a fi, în întregul său, o regiune competitivă; al doilea este că în mod analog şi Italia are aceeaşi nevoie pentru a fi la rândul său competitivă pe piaţa unică şi pentru a întări competitivitatea sistemului european.
De la aceste pre-supoziţii pornesc discursurile noastre de regenerare şi a unei dezvoltări „made in Italy” alimentare, în mod strategic fundamentale pe calitate produsului agricol italian şi pe valorificarea extaordinarei potenţialităţi a teritoriului. Pe acest parcurs, în centru, este propoziţia pe care noi am numit-o „pactul filierei”, adică nevoia unui dialog continuu, constructiv şi cu adevărat orientat către viitorul componentelor filierei agroalimentare.
De toate acestea Guvernul italian trebuie să ţină cont în desfăşurarea fie a dezbaterii privind bilanţului european, care în aceste zile revine în actualitate, fie în negocierile din sediu Wto. Vrem să fie o extremă consecvenţă în toate aceste etape şi că apropiata companie electorală să nu provoace obişnuitele amnezii în sistemul politic.
Paolo Bedoni
Prezidente nazionale Coldiretti
„il Coltivatore veneziano”, Novembre 2005
Traducere de Manole Benieamin

„Faţă de calitatea, competenţa şi bunul simţ al acestui articol, scris de preşedintele naţional al unui sindicat al ţăranilor italieni, nouă românilor nu ne rămâne decât să tăcem şi să ne privim lungul nasului.”
Să ne ajute bunul Dumnezeu ca şi noi să putem învăţa ceva bun de la alţii!
Manole Benieamin

Agricultura, motor al sistemului economic

Agricultura, motor al sistemului economic
veneţian

Regiunea (guvernul regional, n.t.) trebuie să fie catalizatorul pentru un nou model de dezvoltare sustenibilă.

Coldiretti deschide o nouă fază de mobilizare pentru a reaminti întregii societăţi că agricultura are un rol activ în producerea de alimente salubre, în supravegherea teritoriului şi în salvgardarea calităţii mediului înconjurător.
“Agricultura, motor al sistemului economic” este sloganul cu care, întăriţi prin alianţa semnată cu consumatorul, cerem Regiunii Veneto să devină catalizatorul pentru un nou model de dezvoltare cu adevărat sustenibilă căruia agricultura să-i fie punctul de sprijin.
De pe terenurile noastre pot veni importante oportunităţi pentru a reduce poluarea atmosferică, cum de exemplu se întâmplă deja în Germania şi Franţa, şi împotriva petrolului scump se poate investi în energii alternative.
În Veneto se produc 59 de milioane de qintale de cereale, sfeclă se zahăr, floarea soarelui din care putem obţine bio-carburanţi. Un hectar de floarea-soarelui furnizează 12 qintale de motorină „verde” care reduce de la 50 până la 80% emisiile de substanţe poluante. Biomasa produsă de reziduurile agroindustriale ca şi cele peste 420 de ha. de pădure sunt o importantă sursă energetică.
Pentru a trece de la vorbe la fapte este totuşi necesar să se pună la punct un sistem public de măsuri economice care, pe de o parte, să garanteze luarea de măsuri eficiente în gestionarea cererii de energie şi pe de altă parte să reprezinte o strategie coerentă în măsură să acopere aspectele de politică a mediului, energetică, agricolă şi fiscală. Regiunea, în mod particular, trebuie să pregătească un program care să orienteze în mod sistematic instituţiile şi cetăţenii către producerea de energie (căldură şi electricitate) prin mici centrale. Proiectul nostru implică (are în vedere, n.t.) toată filiera, de la producător la consumator, de la subiecţii intermediari (ce fac legătura n.t.) ai filierei agroalimentare la instituţii.
Nu este vorba de utopii ci de lucruri concrete. Din uleiul de măsline ia naştere o linie completă de cosmetică, de la creme pentru faţă, la săpunuri şi spumă de baie; acelaşi lucru pentru orez de la care, în afară de băuturi alcoolice, se pot obţine şi diverse creme pentru piele. Din amidonul din porumb, grâu şi cartofi se obţin bioplastice care au caracteristicile şi calităţile materialelor tradiţionale dar, în plus, permit economisirea energiei contribuind la reducerea efectului de seră şi printre altele, la sfârşitul ciclului de utilizare se transformă în humus fertil, fiind în totalitate biodegradabil. (…) La acestea se adaugă fibre textile pentru bluze şi cămăşi dar şi obiecte de interior cum ar fi, perdelele, cearşafuri, mochete, umpluturi pentru perne şi canapele, care spre deosebire de fibrele chimice derivate din petrol, garantează aceleaşi performanţe şi reduc la zero riscul alergiilor, tot mai frecvente cu produsele sintetice.
O agricultură „nu doar bună de mâncat” este mesajul care însoţeşte mobilizarea noastră, care va vedea Coldiretti implicată în strângerea de semnături în sprijinul unei propuneri de lege din iniţiativa populară pentru a produce energie de pe terenurile agricole şi a reduce dependenţa de petrol , de-fiscalizând carburanţii obişnuiţi din culturile agricole naţionale. Împreună cu acestea, a bio-carburanţilor şi răspândirea surselor energetice regenerabile pentru a reduce efectul de seră, în următoarele luni vom aduce în pieţele veneţiene, o serie de propuneri care merg de la crearea de iniţiative regionale, pentru calitatea alimentelor şi preţurile adecvate (garantate, n.t.) ale acestora la prezenţa patrimoniului eno-gastronomic în restaurantele publice (…), de la indicarea obligatorie a locului de origine pe toate alimentele de la promovarea unei legi pentru a menţine Regiunea Veneto „Ogm free” (liberă de organisme - plante sau animale – modificate genetic, n.t.) şi stimularea cercetării privind bio-tehnologiile.
Giorgio Piazza
Presidente Coldiretti Venezia
(revista: „il Coltivatore veneziano”, novembre 2005
Articol tradus şi prescurtat de Manole Benieamin

De ce UE cere reforma justiţiei în România?

De ce UE cere reforma justiţiei în România?
(ca o condiţie necesară înaintea aderării)

Când în ianuarie 1990 Silviu Brucan spunea că România are nevoie de 20 de ani pentru a ne elibera de comunism, pentru a scăpa de răul pe care comunismul l-a produs în mentalitatea noastră, a românilor, a fost un mare scandal. Cum? 20 de ani? Noi, românii, în doar câţiva ani ne vom reforma moral şi spiritual.
Acum suntem în ianuarie 2006. Ne-am vindecat? Eu personal nu ştiu dar tare mă tem că Silviu Brucan a fost optimist.
În 1992 am vrut să fac un SRL, am pregătit documentele cerute de lege şi m-am prezentat la Tribunal dar judecătorul de serviciu mi-a spus că documentele nu sunt bune, pentru simplu fapt că am scris „proprietarul SRL-ului este Manole Benie-amin”. După opinia dânsului (întemeiată de altfel pe legea societăţilor comerciale din acea vreme) trebuia să scriu „asociat unic Manole Benieamin”. Deci pentru a nu „întina valorile socialismului” folosind cuvântul proprietar s-a preferat călcarea în picioare a limbii române. Cum mă pot asocia cu mine însumi, că doar nu sunt „Sfânta Treime”.
În 2004, împreună cu tatăl şi fiul meu am vrut să înfiinţăm o asociaţie agricolă dar legea cere ca pământul membrilor să fie cel mult în patru tarlale. Fiul meu are aproape 10 ha. în 12 tarlale şi deci, după lege, nu se poate asocia nici cu el însuşi!
Ce să spunem despre legea cooperativelor agricole din octombrie 2004 care cere în mod explicit ca membrii cooperatori să aibă părţi sociale egale. Cu alte cuvinte, să aibă aceeaşi suprafaţă de pământ (de aceeaşi calitate şi aceeaşi valoare pe piaţă), acelaşi număr de tractoare ( de acelaşi tip, an de fabricaţie, grad de întreţinere), acelaşi număr de animale (de aceeaşi rasă, vârstă, sex), acelaşi număr de pomi, butuci de vie… Au avut oare legiuitorii înminte cooperativa de tip colhoz? Ori au legiferat o cooperativă a proletarilor care se ştie de la K. Marx că „nu au de pierdut decât lanţurile”. Eu nu ştiu, dar se pare că legiuitorii nu au auzit de cooperative ale proprietarilor particulari.
Legea garantării venitului minim pe economie nu vorbeşte nimic despre agricultorii individuali: cum li se calculează acestora venitul? Se ţine cont de calitatea solului, de costurile înfiinţării, întreţinerii şi recoltării culturilor agricole? Se iau în calcul cheltuielile de transport, depozitare şi preţul de piaţă al produselor agricole? Ştim doar că Legea 18 ne obligă să cultivăm pământul (altfel vom fi amendaţi) şi din 2006 că trebuie să plătim impozit agricol doar pentru că suntem proprietari, nu?
În octombrie 2005 mă aflam în Italia şi mă plângeam unui prieten, avocat Ezio Zanon, şef birou juridic la Prefectura regiunii Veneto, de necazurile pe care le avem noi ţăranii români şi el mi-a spus că vina este a noastră; trebuia să ne organizăm într-un sindicat puternic al agricultorilor individuali şi să ne apărăm drepturile. Am mers împreună la sediile a două sindicate ale agricultorilor italieni, m-am informat despre modul cum s-au organizat şi cum funcţionează dânşii şi m-am întors în ţară să pun ideea în practică.
Ştiam că Legea 54/1991 art.4 permite şi persoanelor care desfăşoară activităţile independente să se organizeze în sindicate, dar nu ştiam că Legea 54 a fost modificată în ianuarie 2003, că art.4 a dispărut iar la art.2, agricultorilor, în mod explicit, nu li se dă dreptul să se organizeze într-un sindicat al lor. De ce? Nu ştiu.
Şi totuşi un sindicat al agricultorilor în România este o necesitate vitală aşa că am lăsat art.2, am organizat Adunarea Generală de constituire a sindicatului şi am pregătit toate documentele cerute de Legea 54/2003 pe care le-am prezentat la Judecătoria Tecuci pentru înregistrarea sindicatului. Aici au început surprizele. Judecătorul de serviciu ne-a cerut legalizarea la notariat a documentelor sindicatului: procesul verbal de şedinţă, Statutul sindicatului, tabelele nominale cu membrii fondatori şi organele de conducere… Cum se poate legaliza la notariat o adunare generală de constituire a unui sindicat? Trebuia să invităm la şedinţa de constituire şi un notar ori trebuia să ţinem şedinţa de constituire într-un birou de notariat? Eu nu ştiu ce gândea judecătorul de serviciu şi pe ce temei legal ne-a cerut o asemenea năzdrăvănie. A dispărut cumva din justiţie proba cu martori şi prezumţia de nevinovăţie, ca pe timpul „împuşcatului”?
Dar să revenim la întrebarea din titlu. Nu credeţi că UE are dreptate când cere reforma justiţiei? Eu cred că are. Şi am să le cer să ne recomande şi un tratament pentru a ne vindeca de comunism, că aşa nu se mai poate.

Manole Benieamin

O lege incompletă

O lege incompletă
Legea 416/2001 privind venitul minim garantat

Art.1. (1) Familiile şi persoanele singure, cetăţeni români, au dreptul la un venit minim garantat ca formă de asistenţă socială.
(2) Venitul minim garantat se asigură prin acordarea ajutorului social lunar, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Această lege este bună dar după părerea mea este incompletă pentru că în cuprinsul ei nu se vorbeşte şi despre ţăran, agricultorul individual care prin Legea 18 este obligat să-şi lucreze pământul. Prin Legea 18/1991, proprietarul de teren arabil care îşi lăsa pământul nelucrat doi ani consecutivi era pedepsit cu pierderea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv iar prin prevederile Legii 18 modificate în ’97, proprietarul de teren, adică agricultorul individual, este pedepsit doar cu amendă dacă îşi lasă pământul nelucrat doi ani consecutivi. Dar despre garantarea unui venit minim, Legea 18 nu spune nimic.
Art.8. (2) Dacă familia are în proprietate terenuri, clădiri, spaţii locative sau alte bunuri, mobile ori imobile, la stabilirea venitului net lunar al familiei se iau în considerare arenda chiriile, alte fructe civile, naturale sau industriale, produse de acestea, precum şi veniturile care se pot obţine din valorificarea bunurilor respective, sub condiţia păstrării unei locuinţe minime şi a bunurilor necesare nevoilor familiale.
Doar în acest articol 8(2) se pot recunoaşte şi agricultorii individuali prin termenii pe care i-am subliniat. Dar cum se stabileşte venitul net lunar prevăzut la art.5(1) pentru proprietarii de terenuri şi de bunuri mobile şi imobile (să presupunem că legiuitorul a avut în vedere utilajele agricole, animalele, albinele, viile, livezile, serele ş.a.) legea nu ne spune. Terenurile agricole se diferenţiază în funcţie de relief, calitatea solului, supuse sau nu eroziunii, inundaţiilor, alunecărilor de teren ş.a. Legea nu vorbeşte despre cheltuielile cu înfiinţarea culturilor,întreţinerea şi recoltarea acestora, cheltuieli pentru transportul, depozitarea şi comercializarea produselor.
În art8(2) se spune că „la stabilirea venitului net lunar al familiei se iau în considerare… veniturile care se pot obţine din valorificarea bunurilor.” Dar dacă preţul de piaţă minim pentru produsele agricole nu este garantat de stat cum se pot calcula „…veniturile care se pot obţine din
valorificarea bunurilor.”? Prin bunuri se înţelege „…alte fructe civile, naturale sau industriale…” prevăzute la art. 8(2).
Nu trebuie prevăzută o metodologie de calcul pentru venitul obţinut pe hectar la grâu, porumb, floarea-soarelui, vii, livezi, legume, etc. în funcţie de calitatea solului, cheltuielile şi preţul de vânzare al producătorilor oferit pe piaţă? Că de multe ori acest preţ nu acoperă nici măcar cheltuielile cu înfiinţarea culturii. Agricultorii lucrează în pierdere şi Guvernul se miră că nu-şi asigură culturile. Cu ce bani? Acum Guvernul vrea de la proprietarii de terenuri, impozit agricol! Când agricultorii lucrează în pierdere şi fac protecţie socială în România oferind produse de calitate la preţuri derizorii.
Unde este protecţia socială a agricultorilor individuali? Dacă legea îi obligă să-şi lucreze pământul şi ei şi-l lucrează, de ce munca agricultorilor nu se recunoaşte ca vechime la pensie? Agricultorul trebuie să moară pe câmp, cu sapa în mână? Acum mai există bătrânii care au o pensie şi cu banii din pensie acoperă pierderile din agricultură şi fac protecţie socială în România. Dar când ei nu vor mai fi, cine va mai face agricultură în această ţară care a fost cândva grânarul Europei?
Statul român nu trebuie să sprijine tinerii fermieri? Nu asta prevede Politica Agricolă Comună (PAC) a UE? Sau Guvernul nostru vrea să devenim un popor de emigranţi? Ţăranul român îşi respectă pământul şi îl munceşte. Dar munca ţăranului român cine o respectă?
Manole Benieamin

O Propunere Indecentă

O propunere indecentă

Comisia Europeană are în vedere o disciplină comunitară pentru zahăr care ar putea expune la riscuri filiera sfecla de zahăr – zahăr naţională.
Ipotezele care circulau au fost confirmate: Comisia Europeană a prezentat în mod oficial în cadrul Consiliului Agricol din 22 iunie 2005 o propunere de regulament comunitar pentru a reforma sectorul sfeclei de zahăr, care va avea consecinţe grave privind venitul întreprinzătorilor (fermelor n.t.) agricoli interesaţi şi de supravieţuire pentru întregul sector al zahărului care a fost mereu un punct strategic în sectorul agroalimentar italian. Consecinţele unei asemenea propuneri se vor vedea în viitor prin îngreunarea balanţei comerciale italiene către exterior. Tocmai din aceste motive preşedintele nostru naţional, Paolo Bedoni a luat iniţiativa abordându-l direct în această problemă pe vicepreşedintele Comisiei Europene, Franco Frattini, reamintind că ’’deşi conştienţi de necesitatea reformării sectorului , având în vedere necesara deschidere către pieţele mondiale şi noile politici ale UE faţă de ţările în curs de dezvoltare, trebuie evitat riscul restructurării sectorului la nivel european şi trebuie ţinut cont de specificitatea şi interesele producătorilor în întreaga filieră a sfeclei de zahăr italiene’’.
Într-adevăr, noua propunere nu poate penaliza acele ţări ca Italia care au menţinut mereu echilibrul între cota zahărului produs şi tensiuni internaţionale (ce ar fi rezultat).
În regiunea Veneto filiera sfeclei de zahăr se compune din 8.000 de producători agricoli, o suprafaţă cultivată de peste 40.000 ha care alimentează patru centre de
prelucrare (Pontelongo şi Portoviro în Veneto, Bondeno şi Pontelagoscura în Emilia Romangna) şi este o sursă deloc de neglijat care dă de lucru la câteva sute de oameni. Acum mai mult ca niciodată va trebui căutat consensul politic maxim pentru a apăra cu forţă producţia şi filiera italiană în delicatele tratative care va implica executivul european în lunile următoare. Nu este vorba să ridicăm baricade, suntem în favoarea modificării normelor care regularizează la nivel european sectorul zahărului, cu condiţia ca să prevadă introducerea unui ajutor direct producătorilor ca o compensare parţială a reducerii preţului care se
prevede pentru zahăr ca urmare a deciziilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cu condiţia ca fiecare stat membru să menţină cotele istorice de producţie cu condiţia ca să se introducă un ajutor în susţinerea reconversiei fabricilor şi acestea să fie garantate prin norme şi surse financiare ale reformei cel puţin până în 2013 în conformitate cu restanţa Politică Agricolă Comună.
În timp ce pe acest cadru de referinţă organizaţia noastră acţionează la orice nivel instituţional în apărarea întreprinderilor (fermelor) agricole şi a filierei zahărului italian, asumă motivaţiile semnificative ulterioare (sindicatului) Coldiretti în a vrea să încheie tratativele privind propunerea precedentă şi cu interlocutori diverşi într-o Comunitate a 15 ţări. Un punct de meditaţie şi un avertisment pentru cei care în 2004 au obstrucţionat ,(…) procesul de reformă definit de precedenta Comisie, care foarte probabil ar fi garantat continuitatea producţiei şi în mod progresiv ar fi făcut competitivă industria de prelucrare printr-un program de restructurare ghidat în timp.
Giorgio Piazza, Presidente Coldiretti Venezia
(Articol publicat în revista ’’ il Coltivatore veneziano’’ din iunie 2005)
Aşa îşi apără agricultorii italieni interesele; prin sindicatele în care s-au organizat. Cum îşi pot apăra interesele şi agricultorii din România? De aceea s-a înfiinţat sindicatul ’’CULTIVATORII DIRECŢI DIN ROMÂNIA’’ pentru a apăra interesele tuturor. Dar ca să avem succese trebuie să fim mulţi, uniţi şi bine informaţi.
Conducerea Sindicatului, prin instrumentele sale prevăzute în Statut şi Regulamentul de funcţionare vă stă la dispoziţie.
Manole Benieamin

Problemele celei de-a cincea lărgiri europene

Problemele celei de a cincea lărgiri europene

Construcţia europeană, cum au demonstrat primele trei etape ale sale, încearcă să împace popoare pentru prea mult timp rivale şi în stare de război valorizând solidaritatea. S-a stabilit de comun acord să nu se repună în discuţie în mod unilateral frontierele stabilite de al II-lea Război Mondial atâta timp cât se respectă existenţa minorităţilor naţionale.
Lărgirea zonei de libertate şi de democraţie pluralistică care reprezintă Europa, este posibilă doar dacă Statele cad de acord asupra următoarelor valori: acele care sunt enunţate în preambulul Cartei ONU, acelea indicate în Convenţia europeană a drepturilor omului,elaborată de Consiliul Europei încă din 1950 şi în Carta socială europeană din 1989. Aceste teste fundamentale, astăzi sunt ratificate de aproape toate Statele continentului. Această bază, construită pe ereditatea spirituală şi culturală comună, lasă spaţiu diversităţii popoarelor în măsura în care nu se reînchid într-o repliere intolerantă şi xenofobă; este un ideal de unire în diversitate.
Această uniune deschide perspectivele creşterii economice şi dezvoltării sociale pentru 450 de milioane de locuitori într-un spaţiu al liberii circulaţii. Nu toţi vor fi inseraţi în acelaşi mod în civilizaţia post-industrială; marea parte a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală au un PIB pe locuitor inferior cu cel puţin 75% mediei Europei Occidentale şi disproporţia se reîntâlneşte şi în indicele dezvoltării umane.
Sosirea noilor State membre impune reexaminarea echilibrelor laborios negociate de Europa Occidentală pentru că toate ţările Europei Centrale şi Orientale aşteaptă ajutoare pentru a-şi depăşi propria înapoiere. Ele vor să tragă beneficii din politica agrară comună sau din dezvoltarea regională. Unii gândesc că UE nu va putea să-şi asume financiar costul inclus, să menţină în acelaşi timp nivelul de susţinere convenit cu cei 15 şi să extindă beneficiul fondurilor structurale noilor membri ale căror necesităţi sunt considerabile.
Trebuie să se facă o analiză, în termenii avantajelor comparative, asupra problemelor ’’costului lărgirii’’; ce spunem de costul unei ne-lărgiri, mai ales dacă ar fi însoţită de impulsuri super-naţionaliste, mereu posibile?
Manole Benieamin

Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica agricolă comună, una din politicile UE

Obiectivul politicii agricole comune (PAC) este acela de a permite agricultorilor să se bucure de un nivel de viaţă rezonabil şi de a furniza consumatorilor produse alimentare de calitate la preţuri accesibile (sustenibile pentru consumatori şi remunerative pentru producători). În cursul anilor, fără să abandoneze aceste obiective, au apărut noi preocupări: în particular siguranţa alimentelor, protejarea mediului rural şi un mai bun raport între calitate şi preţ.
1. De la crearea Europei celor 6 (Piaţa Comună), membrii fondatori au decis să actualizeze o politică agricolă comună. PAC a fost prevăzută de tratatul din Roma în 1957 şi a fost organizată începând din 1962. A ajutat mult Europa în creşterea producţiei sale alimentare, agricultorii europeni în modernizarea fermelor lor agricole şi să ajungă la un nivel de viaţă mai bun. PAC răspundea atunci diverselor obiective:
- Să crească producţia pentru a garanta alimentarea europenilor. După al II-lea Război Mondial era o prioritate pentru că, în acea vreme, cele 6 ţări ale Pieţei Comune importau 20% din produsele pe care le consumau, lucru care le făcea foarte dependente de ţări străine.
- Să garanteze un nivel de viaţă satisfăcător populaţiei agricole. Agricultorii erau foarte numeroşi dar produceau puţin şi veniturile lor erau mici. Pentru a garanta un venit minim agricultorilor preţurile anumitor produse erau susţinute.
- Să garanteze aprovizionarea alimentară asigurând preţuri raţionale pentru consumatori.
- Să garanteze stabilitatea preţurilor.
Organizaţiile pieţei principalelor produse agricole erau fără îndoială instrumentul cel mai important utilizat de CEE, devenită astăzi UE, pentru a garanta stabilitatea preţurilor. Aceste organizaţii a pieţelor garantau producătorilor un preţ superior celui al pieţei mondiale pentru produsele lor. Au fost astfel introduse taxe la import cu scopul de a proteja producătorii europeni împotriva importării de produse concurente mai ieftine. Când preţurile interne coborau sub un nivel determinat organizaţiile pieţei dispuneau de diverse instrumente pentru a interveni pe piaţă şi a restabili astfel echilibrul.
2. Cum a evoluat PAC ?
Până la jumătatea anilor ’70 PAC obţine rezultate foarte bune:
- producţia Comunităţii creşte în mod regulat; siguranţa furnizării este asigurată;
- ţările membre al CEE schimbă produsele lor agricole fără să se teamă de concurenţa din restul lumii;
- agricultorii se bucură de preţuri garantate.
Succesul fu atât de mare încât s-a pus imediat problema controlării producţiei într-un anumit număr de sectoare (pentru că preţurile produselor agricole sunt garantate producătorii au tendinţa de a produce mereu mai mult pentru a avea câştiguri mai mari).
A fost imediat clar că această politică nu convenea unei situaţii în care agricultura europeană devenise excedentară; CEE era atunci exportatoare netă pentru o serie de produse. Statisticile revelează aceste faimoase excedente: ‚‚ munţi ’’ de unt, cereale şi carne bovină, ‚‚fluvii’’ de lapte, vin… Cheltuielile în creştere vertiginoasă şi conflictele cu partenerii comerciali au urmat drept consecinţă. CEE începe să instaureze restricţii cantitative pentru a limita oferta. Introducerea în 1984 a unui sistem de cote în sectorul produselor lactate este un exemplu reuşit ca şi cantitatea maximă pentru cereale (QMG).
PAC a fost revăzută de trei ori: în 1992, în 1999 şi în 2003. În 1992, din cauza crescândelor conflicte comerciale între marii exportatori de produse agricole, presiunile internaţionale pentru o reformă a politicii agricole comune se fac tot mai insistent. În contextul GATT, în timpul negocierilor din Uruguay (Uruguay Round), PAC vine adesea denunţată. În interiorul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (creată în 1995) s-a convenit ca recurgerea la primele de export şi a ajutoarelor interne trebuie să scadă ca şi taxele asupra produselor importate de UE. A fost deci necesară o nouă adaptare la PAC care să respecte acordurile convenite. Această adaptare se bazează pe două elemente, adică reducerea preţurilor garantate şi compensarea acestor scăderi ale preţurilor sub forma ajutoarelor directe date agricultorilor. Scopul principal era acela de a alinia în mod progresiv preţurile aplicate în interiorul UE la nivelul (cel mai jos) al preţurilor mondiale.
În 1999 PAC este reformată din nou, dar de această dată ca urmare nu doar a presiunilor din raţiuni externe, cum se întâmplase deja, ci şi din raţiuni interne; în prospera Europă a noastră de astăzi cetăţeanul nu se mai preocupă de disponibilitatea alimentelor pentru că o consideră deja un drept câştigat. Se arată în schimb foarte preocupat şi critic pentru modul în care alimentele sale sunt produse, acordând de exemplu mai multă atenţie mediului înconjurător, siguranţei alimentare, calităţii alimentelor şi bunăstării animalelor.
Reforma din 1999, numită ’’Agenda 2000’’ prevede:
- diminuarea preţurilor garantate a unor produse agricole şi compensarea parţială a cestei reduceri prin intermediul ajutoarelor directe în venitul agricultorilor;
- atenţia, ca axă importantă a PAC, dezvoltării rurale.
Astfel, statele membre pot să aibă iniţiative în favoarea acestei dezvoltări; pot să acorde ajutoare financiare agricultorilor pentru a încuraja reînnoirea generaţiilor, promovarea restructurării fermelor agricole şi îmbunătăţirea competenţei umane, ajutarea fermelor agricole situate în regiuni defavorizate şi în regiuni cu limitări ambientale, să încurajeze transformarea şi comercializarea produselor agricole, să ajute adecvarea şi dezvoltarea zonelor rurale. Pe de altă parte a devenit obligatoriu pentru statele membre să aducă ajutoare agro-ambientale agricultorilor care întreprind proiecte ce respectă mediul înconjurător.
Ultima reformă a PAC, adoptată în iunie 2003 urmează logica reformei din 1999 şi va fi aplicată începând cu 2005. Această reformă modifică modalitatea de finanţare a sectorului agricol al UE. Preţurile garantate vor scădea şi vor deveni ’’Reţele de siguranţă’’ (preţuri joase asigurate agricultorilor în caz de criză pentru a evita falimentul). Majoritatea ajutoarelor directe va fi acum vărsată indiferent de volumul producţiei. Pentru a evita ca producţia să dispară în anumite regiuni statele membre vor putea menţine, dacă doresc, ajutoare limitate la producţie. Astfel, agricultorii vor primi subvenţii pentru serviciile pe care le furnizează societăţii, respectând un anumit număr de condiţii: protejarea mediului înconjurător, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor. Agricultorii care nu vor respecta aceste condiţii vor fi penalizaţi cu o reducere a ajutoarelor directe.
Ca urmare a acestei reforme, agricultorii au acum libertatea de a produce în baza oportunităţilor pieţei şi nu în funcţie de oportunitatea subvenţiilor (ajutoare directe).
În plus, majoritatea mijloacelor financiare vor fi puse în concordanţă cu dezvoltarea rurală pentru a garanta o dezvoltare progresivă şi echilibrată în toate zonele rurale europene. Această politică va fi întărită cu noi măsuri privind respectarea normelor, încurajarea unei producţii de calitate şi bunăstarea animalelor. Va fi subliniată importanţa rolului tinerilor agricultori în zonele rurale şi vor fi crescute ajutoarele pentru a favoriza stabilitatea acestora.
Manole Benieamin

Importanţa sectorului agricol

Importanţa sectorului agricol
Agricultura şi silvicultura acoperă o mare parte din suprafaţa totală a UE şi au un rol important în organizarea, dezvoltarea şi conservarea lumii satului şi a echilibrului său. Lărgirea UE va influenţa viaţa cotidiană a fiecărui cetăţean fie din Europa celor 15 cât şi din noile State membre, în particular în sectorul agricol.
Producţia agricolă se distinge de celelalte sectoare ale economiei, ca de exemplu industria şi serviciile, pentru că depinde de ciclurile de viaţă ale plantelor şi animalelor, de anotimpuri şi climă, de fertilitatea solului şi aprovizionarea cu apă…
Agricultura stă la baza lanţului alimentar. Acest sector este deci esenţial şi are ca prim obiectiv să producă alimente pentru om şi pentru animale, furnizând şi produse ne-alimentare industriei. Are obligaţia de a respecta normele metodelor de producţie (tradiţionale sau biologice) şi de a garanta calitatea şi siguranţa sanitară a alimentelor.
În afară de faptul că ei produc resurse alimentare indispensabile vieţii, agricultorii au un rol important pentru mediul înconjurător întrucât ei sunt primii care trebuie să protejeze bogăţia peisajelor şi a bio-diversităţii. Agricultura contribuie de asemenea la vitalitatea zonelor rurale şi la menţinerii unei dezvoltări teritoriale echilibrate:
- garantează conservarea peisajelor şi drumurilor, întreţinerea pădurilor şi păşunilor pentru a limita catastrofele naturale,
- păstrează bio-diversitatea europeană, fauna şi flora,
- luptă împotriva deşertificării zonelor rurale şi suprapopularea oraşelor,
- favorizează dezvoltarea mediului rural şi extinderea infrastructurilor la sate, - dezvoltă activităţi economice în zone puţin populate şi creează locuri de muncă în zonele rurale.
Faţă de Europa celor 15 unde în agricultură lucrează doar 4% din forţa de muncă activă şi 13,4% în noile ţări membre ale UE, în România lucrează în agricultură 37,7% din forţa de muncă activă (fără a lua în calcul pensionarii şi locuitorii din oraşe care au gospodării şi pământ la ţară).
În agricultura românească întâlnim mare întreprinderi şi asociaţii agricole născute în cursul procesului de restructurare agricolă, orientate către piaţă, dar care din cauza metodelor de producţie utilizate adesea sunt ineficiente economic. Se poate ca în timp acest mod de a lucra pământul să suporte alte restructurări şi ca importanţa lor să scadă.
Pe de altă parte avem mici ferme familiale care, în mod frecvent, au mai ales ca obiectiv autoconsumul familial. Astăzi, aceste mici ferme trebuie să facă faţă limitărilor de ordin tehnologic şi financiar. Pot totuşi crea, în viitor, cu sprijinul corespunzător de care au nevoie o clasă de agricultori privaţi cu o orientare comercială.
Ce numim ’’agricultură sustenibilă’’?
La întâlnirea la vârf de la Rio în 1992 apare conceptul de ’’dezvoltare sustenibilă’’. Acest concept aplicat agriculturii constituie o sfidare pentru agricultură care trebuie:
- să rămână din punct de vedere economic eficientă,
- să furnizeze produse salubre şi de calitate,
- să respecte resursele naturale cum ar fi apa, soarele şi aerul, aplicând metode de producţie care protejează mediul înconjurător,
- să permită agricultorilor să trăiască în regiunile lor, lucrând în ferma agricolă a lor.
Trebuie ’’să se practice o agricultură care răspunde necesităţilor noastre fără să compromită resursele naturale pentru generaţiile viitoare’’.

Manole Benieamin

Criteriile de la Copenhaga

Criteriile de la Copenhaga (menţionate în tratatul de la Amsterdam)
Ţara candidată trebuie să fie:
- o democraţie stabilă, care garantează respectul drepturilor omului şi tutelarea minorităţilor;
- să posede o economie viabilă în măsură să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul Uniunii;
- să poată îndeplini obligaţiile legislative legate de adeziune; asta înseamnă acceptarea normelor şi regulilor Uniunii în propria legislaţie naţională şi aplicarea lor eficientă prin intermediul structurilor administrative adecvate.
Pentru toate ţările candidate, contactele luate cu UE se concretizează în acorduri de asociere, în parteneriate de adeziune, în elaborarea de sisteme naţionale privind acceptarea hotărârilor comunitare.
Acestor proceduri sunt legate ajutoarele specifice (finanţări PHARE, ISPA sau SAPARD) şi a ajutoarelor specifice a Băncii Europene de Investiţii (BEI). În această fază de pre-adeziune, ţările participă la programele şi agenţiile UE: sunt de exemplu, asociaţi ai lucrătorilor Agenţiei europene a mediului înconjurător sau a celor ai ’’Observatorului european al drogurilor şi toxico-dependenţei’’ sau a multora încă.
Pentru toate Statele candidate, dar în ritmuri diverse contactele luate cu UE se finalizează în acorduri de asociere, în parteneriate de adeziune, în elaborarea de sisteme naţionale de adoptare a acquis-ului comunitar. Acquis-ul comunitar reuneşte mai mult de 80.000 de pagini de sisteme comunitare în vigoare în UE. Textele sunt împărţite în 31 de capitole: libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi a persoanelor, libertatea de a presta servicii, legislaţie relativă la firme (întreprinderi), politica concurenţei, agricultură, pescuit, politica transporturilor, fiscalitate, uniunea economică şi monetară, statistică, politică socială şi ocupaţie, energie, politică industrială, întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă şi cercetare, educaţie şi formare profesională, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, cultură şi politică audio-vizuală, politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale, mediul înconjurător, tutelarea consumatorilor şi a sănătăţii, cooperare în sectoarele justiţiei şi a afacerilor interne, uniune vamală, relaţii externe şi de securitate comună, control financiar, dispoziţii financiare şi de bilanţ, şi altele.
Enunţarea listei, în sine, ilustrează importanţa UE în viaţa noastră de zi cu zi.
Manole Benieamin

Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate

Uniunea europeană lărgită – unitate în diversitate

În 9 mai 1950, Robert Schuman prezintă propunerea sa privind organizarea Europei, indispensabilă pentru menţinerea raporturilor paşnice între diferite ţări. Această propunere, cunoscută sub numele de ’’ declaraţia Schuman’’ este considerată actul de naştere al Uniunii Europene. Astăzi, 9 mai a devenit simbolul european (ziua Europei) care ca şi moneda unică (euro), drapelul şi imnul, identifică Uniunea Europeană ca entitate politică. Ziua Europei este o ocazie pentru a organiza activităţi şi sărbători cu scopul de a reapropia Europa cetăţenilor săi şi popoarelor sale.
Declaraţia din 9 mai 1950
’’Europa nu se va putea face dintr-o dată, nici nu va putea fi construită toată împreună; ea va izvorî din realizări concrete care creează înainte de toate o solidaritate de fapt. Uniunea naţiunilor cere eliminarea contrastului secular dintre Franţa şi Germania; acţiunea întreprinsă trebuie să implice în prima linie Franţa şi Germania.
În acest sens guvernul francez propune să concentreze imediat acţiunea pe un punct limitat dar decisiv: guvernul francez propune să pună împreună producţia franco-germană de cărbune şi oţel sub o comună Înaltă Autoritate, în cadrul unei organizaţii la care pot să adere şi alte ţări europene.
Unirea producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat constituirea bazelor comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a Federaţiei europene şi va schimba destinul acestor regiuni care pentru prea mult timp s-au dedicat fabricării de arme şi cărora le-au fost în mod constant victime.
Solidaritatea producţiei realizată în acest mod va face ca orice război între Franţa şi Germania să devină nu doar de negândit dar şi imposibil din punct de vedere material. Crearea acestei puternice unităţi de producţie, deschisă tuturor ţărilor care vor vrea să adere, este făcută cu scopul de a furniza tuturor ţărilor reunite în ea elementele de bază a producţiei industriale în condiţii egale, va pune fundaţiile reale unificărilor economice. Această producţie va fi oferită integral fără discriminare nici excludere pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai şi a progresului operelor de pace. (…)
Aşa va fi efectuată, rapid şi cu mijloace simple, fuzionarea intereselor necesare instaurării unei comunităţi economice şi va introduce fermentul unei comuniuni mai profunde între ţări pentru prea mult timp supuse unei sciziuni sângeroase.
Această propunere, punând în comun producţiile de bază şi instituind o nouă Înaltă Autoritate, ale cărei decizii vor fi urmate de Franţa, Germania şi ţările care vor adera, va constitui primul nucleu concret a unei Federaţii europene indispensabilă pentru menţinerea păcii.’’
Drapelul european nu este doar simbolul Uniunii Europene ci şi al unităţii şi identităţii Europei într-un sens mai larg. Cercul stelelor aurii reprezintă solidaritatea şi armonia între popoarele Europei. Numărul stelelor nu depinde de numărul Statelor membre. Stele sunt 12 pentru că această cifră este în mod tradiţional un simbol al perfecţiunii, al plinătăţii şi al unităţii. În consecinţă drapelul rămâne acelaşi independent de lărgirile Uniunii Europene.
Imnul european este extras din A Noua Simfonie compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven. Pentru ultima mişcare din această simfonie, Beethoven a pus pe muzică ’’Imnul bucuriei’’ scris în 1785 de Friedrich von Schiller. Această poezie exprimă viziunea idealistică pe care Schiller o avea despre rasa umană, o viziune de fraternitate a tuturor oamenilor pe care şi Beethoven o împărtăşea. Prin intermediul limbajului universal al muzicii, imnul evocă idealurile de libertate, pace şi solidaritate, încarnate de Europa.
În 1985 şefii statelor şi guvernelor Uniunii Europene l-au declarat imn oficial al Uniunii. El nu este destinat să substituie imnurile naţionale ale statelor membre ci să celebreze valorile tuturor adică unitatea în diversitate.
Manole Benieamin

Cuvântare de deschidere a Adunării Generale

Cuvântare de deschidere a Adunării Generale de Constituire a Sindicatului Agricultorilor din România

În toate ţările civilizate ţăranii au fost şi sunt respectaţi. De ce la noi cuvântul ţăran a ajuns de ruşine? A fi ţăran înseamnă cumva a fi leneş, a fi nepriceput, a fi lipsit de cultură, a fi un cerşetor? Nu ţăranii, prin munca lor, hrănesc tot poporul? Numele ţăran vine de la cuvântul ţară căci pe umerii ţăranilor s-a sprijinit ţara şi dacă mai există astăzi România acest miracol a fost posibil doar pentru că au existat ţărani români.
Domnitorii fanarioţi şi calicii aduşi de ei din mahalalele Ţarigradului au răpit pământurile ţăranilor, i-au îngenuncheat şi i-au umilit timp de 200 de ani făcându-i sclavi şi iobagi la ei în ţară! Dar ăştia erau străini, erau greci. La ce ne puteam aştepta de la ei? Vroiau doar să se îmbogăţească pe spinarea ţăranului român.
Reforma agrară al lui A.I. Cuza a fost doar începutul renaşterii demnităţii ţăranului român. Ţăranul român a fost repus în drepturile lui legitime în 1922 prin Marea împroprietărire înfăptuită de regele Ferdinand I. În doar câţiva ani România Mare a devenit, după Polonia, cel mai mare producător de cereale din Europa. Şi producea nu doar cereale! În 1938 România se număra printre primele 10 ţări dezvoltate ale lumii. Acest lucru pare de necrezut astăzi văzând starea jalnică în care am ajuns, dar există documente statistice doveditoare. Aveam toate motivele să privim cu încredere spre viitor. Dar a venit ciuma comunistă.
De data aceasta conducătorii ţării nu mai veneau de la Stambul ci de la Moscova. Însă şi aceştia s-au comportat la fel de rău ca şi fanarioţii. Au subordonat interesele României şi ale poporului român intereselor Imperiului Sovietic, lovind în primul rând şi în al doilea rând şi mereu în ţăranul român. Pe cei mai harnici şi mai gospodari dintre ei i-au declarat chiaburi, duşmani ai poporului, când ei erau poporul, şi i-au persecutat şi i-au aruncat în închisori. De ce? Pentru că ei păstrau vie fiinţa neamului românesc care trebuia distrus ca naţiune după politica URSS-ului.
A urmat colectivizarea agriculturii după modelul sovietic încheiată în 1962 şi iarăşi ţăranii au ajuns de râs şi de batjocură. Munca lor era cea mai prost plătită iar pensiile lor o luare în râs. Pentru oameni care au muncit o viaţă întreagă se dădeau pensii derizorii, multe doar de un leu, cât să-şi cumpere bietul ţăran o lumânare! Iar Decretul 362/1981 a readus ţăranul român la starea de iobăgie. Prin acest decret plata ţăranului era limitată doar la 60 kg. porumb şi 150 kg. grâu indiferent de recoltă! Sustragerea oricărei cantităţi de cereale sau produse alimentare era pedepsită cu închisoare de la 2 la 5 ani conform acestui decret. Iar neexecutarea obligaţiilor de muncă, pentru că acum, prin acest decret, ţăranii erau obligaţi să muncească chiar neplătiţi, se pedepsea cu închisoare de la 2 la 5 ani. Şi au început oamenii să părăsească satele pentru că aici nu se mai putea trăi.
În decembrie 1989, prin jertfa a mii de tineri, regimul comunist antinaţional a fost răsturnat deschizându-se o nouă pagină în istoria României. Speranţele au renăscut şi în obiditul ţăran român. În martie 1991 a fost promulgată Legea 18 care reda pământul foştilor proprietari, adică ţăranilor. Şi guvernul de atunci a promis că în luna octombrie a aceluiaşi an va privatiza şi SMA-urile ca să aibă oamenii cu ce îşi lucra pământul.
Dar noii fanarioţi şcoliţi la Moscova şi care nu vroiau renaşterea ţăranului român, în luna septembrie au adus minerii la Bucureşti şi au răsturnat guvernul legal. În locul acestuia au format un guvern de aşa zişi ’’specialişti’’ în frunte cu Theodor Solojan. În ce erau specialişti membrii noului guvern? În distrugerea agriculturii româneşti, şi au reuşit să o facă în numai 3 ani, opera începută de Stolojan în 1991 fiind continuată de guvernul Văcăroiu după octombrie 1992.
În primul rând au scumpit tractoarele şi maşinile agricole pentru ca ţăranii să nu le poată cumpăra. În aprilie 1991 un tractor U650 costa 130.000 lei, în septembrie 1991 costa 480.000 lei iar in decembrie 1991, 2.000.000 lei.
Au declanşat o inflaţie artificială galopantă care a atins 400% în 1993 distrugând practic economiile întregii populaţii. În toţi aceşti ani negri, CEC-ul unde îşi aveau economiile de o viaţă ţăranii a oferit dobânzi de maxim 5%.
În 1991 şi 1992 guvernul român a importat cantităţi uriaşe de grâu şi porumb din SUA şi Canada la preţuri mari, când ogrăzile şi podurile ţăranilor gemeau de cereale. De ce?
În 1992 guvernul a stabilit preţuri fixe la 20 de produse de bază (produse alimentare, adică la produsele ţăranilor) lăsând să fluctueze liber preţurile la toate celelalte produse controlate de stat şi care au crescut de peste 1.000 de ori în numai câţiva ani. Şi astfel au fost aduse în stare de faliment şi distruse complexele de creştere a porcilor, a vacilor, a păsărilor, au fost distruse serele legumicole, livezile, viile şi
agricultorii au ajuns pe drumuri. De ce?
De ce dacă, în anii ’80, România creştea aproximativ 16 milioane de porci anual am ajuns astăzi să importăm 75% din necesarul de carne de porc destinată consumului? S-a dorit binele agriculturii şi bunăstarea ţăranului român? Aici este vorba de incompetenţa guvernelor din ultimii 15 ani sau este acelaşi dispreţ fanariot faţă de ţăranul român? Boieri precum Crisoveloni venit pe jos şi cu iminei sparţi în picioare din mahalale Stambulului au fost împroprietăriţi cu mii de hectare de pământ din proprietatea ţăranilor doar pentru că erau rude s-au prieteni ai domnitorilor vremelnici numiţi de Poarta otomană pe tronurile ţărilor române.
De unde au apărut marii latifundiari de astăzi proprietari pe mii şi zeci de mii de hectare gen Triţă Făniţă şi Porumboiu? De ce au ajuns ţăranii români în sapă de lemn încât de nevoie au împânzit ţările Europei în căutarea unei bucăţi de pâine pentru ei şi pentru copiii lor?
Eu cred că putem trăi bine şi în ţara noastră, pe pământul nostru, din munca noastră. Dar pentru asta trebuie să ne unim într-un sindicat al agricultorilor ca să ne putem sprijini reciproc şi uniţi să ne apărăm drepturile.
Legea nr. 54 din 01 august 1991 cu privire la sindicate prin art. 4 dădea dreptul agricultorilor individuali să se organizeze într-un sindicat propriu cu toate drepturile ce decurg din asta. De ce Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003 a sindicatelor a abrogat acest articol şi nu mai dă dreptul agricultorilor să se organizeze şi să-şi constituie un sindicat propriu? Pe cine sperie perspectiva de a vedea 4.000.000 de ţărani uniţi şi bine organizaţi? De ce ne-au lăsat doar dreptul de a adera la o organizaţie sindicală existentă? La care sindicat pot adera agricultorii pentru a-şi apăra drepturile; la sindicatul marinarilor sau poate al minerilor?
Eu propun să votăm înfiinţarea sindicatului agricultorilor cu denumirea de CULTIVATORII DIRECŢI DIN ROMÂNIA, iar dacă vom avea greutăţi în justiţie privind înregistrarea acestui sindicat vom cere sprijinul Parlamentului european de la Strasburg, a Uniunii Europene şi a Tribunalului Internaţional de la Haga.
Scopul înfiinţării sindicatului agricultorilor din România este creşterea bunăstării materiale, spirituale şi a siguranţei membrilor săi prin munca cinstită şi corectă a fiecărui membru cât şi prin într-ajutorarea şi solidaritatea între membri. Fiecare în parte suntem în stare să ne descurcăm în viaţă mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, dar împreună vom fi o forţă care va dubla sau va tripla forţele individuale. Ştim cu toţii că nu este atât de greu să producem dar apar greutăţi mari în depozitarea, prelucrarea şi comercializarea produselor noastre. Din cauză că nu suntem organizaţi şi nu avem propriul nostru sistem, prin care produsele să ajungă de la producător la consumator, ne trezim că am muncit pentru alţii şi de multe ori nu recuperăm nici măcar costul lucrărilor agricole iar munca noastră se iroseşte în zadar. Nu doar că nu ne putem dezvolta, dar de multe ori mergem în regres. Cum putem depăşi această stare de lucruri?
Sindicatul îşi propune înfiinţarea de asociaţii ale producătorilor, cooperative pentru prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, o cooperativă de credit agricol şi asigurarea asistenţei contabile şi juridice a membrilor săi pentru evidenţa financiară, completarea dosarelor de pensii, completarea dosarelor privind sprijinul financiar de la stat şi de la UE prin fondurile SAPARD, şcolarizarea tinerilor fermieri ş.a.
Avem noi mijloacele materiale pentru a pune în practică aceste proiecte? Din păcate nu le avem şi de aceea am cerut sprijinul sindicatelor agricultorilor din Belgia şi din Italia. Dânşii ne-au promis tot sprijinul posibil. Dar aici ne-am lovit de marea problemă: nu suntem organizaţi. Dânşii nu pot discuta şi trata cu fiecare agricultor în parte din România ca să ştie de ce are nevoie, ce proiecte de viitor are, cum vrea să fie ajutat şi cum poate fi ajutat în mod concret. De aceea ultima dată când am fost în Italia, în toamna anului trecut, m-am informat cum sunt organizaţi agricultorii de acolo, am mers la sediile mai multor organizaţii, am participat la unele şedinţe ale dânşilor şi împreună cu persoane din conducere am vizitat câteva ferme legumicole, floricole, viticole şi ferme de creştere a vacilor de lapte şi a porcinelor. Am vizitat de asemenea şi câteva centre de prelucrare şi de comercializare a produselor agricole.
Acum noi trebuie să facem primul pas şi să ne organizăm într-un sindicat al agricultorilor. Acest sindicat odată înfiinţat va cere în mod oficial, prin intermediul persoanelor cu care am luat legătura în Italia sprijin logistic pentru înfiinţarea asociaţiilor şi cooperativelor pe care ni le-am propus şi de care avem nevoie cât şi sprijin material pentru membrii sindicatului.
De ce să nu obţinem şi pentru agricultorii individuali din România recunoaşterea ca vechime la pensie a anilor lucraţi în gospodăria şi pe pământul propriu, ca în alte ţări, dacă în toţi aceşti ani au produs hrană pentru ei, pentru familiile lor şi pentru ceilalţi cetăţeni ai ţării?
Să nu uităm că Legea 18/1991 obliga proprietarii de pământ să-şi cultive terenurile, cu pierderea dreptului de proprietate dacă îl lăsau necultivat 2 ani consecutiv, în prima variantă a legii sau erau amendaţi în varianta modificată a Legii. Dar despre garantarea preţurilor sau garantarea veniturilor agricultorilor Legea nu vorbeşte.
De ce? Nu este vorba cumva de acelaşi dispreţ faţă de ţăranul român adus de grecii din Fanar, preluat de comunişti şi perpetuat de guvernele post-revoluţionare?
Manole Benieamin