Memoriile unui război - Interviu

Scopul acestui interviu a fost evidenţierea ororilor războiului dar şi o privire asupra perspectivei crizelor economice care au afectat sistematic ţara noastră. Indiferent dacă vorbim despre cel de-al doilea Război Mondial sau despre criza care afectează ţara noastră de câţiva ani încoace, în final vorbim despre acelaşi lucru: lipsa economiilor în cadrul familiei, foamete sau chiar acte disperate pe care nu ne-am gândi vreodată că le vom face. Din acest punct de vedere sunt necesare anumite precizări şi spun asta din punctul de vedere al psihologiei umane mai ales vis a vis de ideea de război. Aşadar, voi evidenţia în cele ce urmează atât situaţia financiară a cetăţeanului român raportată la imposibilitatea de a oferi familiei cele necesare supravieţuirii cât şi perspectiva microeconomică a ţării. În interviul realizat se evidenţiază atât aspectele individuale cât şi cele sociale, dat fiind faptul că aceste dezechilibrări afectează ambele sfere din toate punctele de vedere, evidenţiind atât stresul psihic cât şi cel fizic.

Loredana Terec - Vlad

Reporter: Vă mai aduceţi aminte de perioada celui de-al doilea Război Mondial?

Liviu Vlad: Da, a fost greu; au venit nemţii şi au trecut pe aici, la 23 august românii au întors armele împotriva nemţilor, atunci a pornit ofensiva.

Reporter: Cum s-a procedat când a intrat România în război? V-au evacuat?

Liviu Vlad: Da, când s-a declarat războiul, românii au mers cu nemţii şi erau conduşi de Antonescu. În ’44 Regele Mihai a făcut armistiţiu, iar Antonescu a fost condamnat la moarte.

Reporter: Dumneavoastră aţi mers la război, aţi luptat alături de trupele române?

Liviu Vlad: Nu, fratele meu şi tatăl meu, Gheorghe erau în armată. A luat-o pe soţia sa şi s-au refugiat în Regat şi eu am rămas acasă cu încă un frate şi cu mama. Dar au venit şi ne-au evacuat. Ce puteam lua? Cal nu aveam, căruţă nu, sora mea era căsătoria şi avea copii; a încărcat tot şi s-a dus la Siret. Eu, mama şi Vasile fratele meu care rămăsese acasă aveam tărăboanţa, am pus un sac de făină de popşoi şi am plecat în evacuare lângă Siret. Acolo ne-au cazat într-o casă; ne culcam pe jos; au spus că vom sta doar 2 săptămâni şi am stat 6 luni. Când ne-am întors buruienile erau cât casa. Ne-au furat... ne furaseră plapumă, pernă, tot ce aveam. Erau case întregi arse de foc, din care nu mai rămăsese nimic.

Reporter: Ce lucruri v-au luat?

Liviu Vlad: Tot ce puteau fura, satele prin care au trecut după noi, au rămas devastate. Noi aveam un câine lup pe care mama nu l-a luat cu noi în evacuare pentru că nu avea cum; când au ajuns ruşii câinele era în casă şi l-au împuşcat în cap; l-am găsit mort când ne-am întors şi erau urme de foc şi cărbuni stinşi ca semn că au stat în casă. După asta, fratele meu Vasile a găsit servici şi de aici mi-a găsit şi mie la Prefectură.

Reporter: Care au fost urmările războiului?

Liviu Vlad: A fost foamete după evacuare, pământul a rămas nelucrat. Aveam un rucsac de la fratele meu de la război şi mergeam să furăm cartofi noaptea. Căutam în cuib, luam cartofii, după care făceam movila la fel ca să nu se cunoască. Mergeam pe furiş şi la un moment dat ne-au prins. Am făcut puşcărie 3 zile după care ne-au dat drumul. În tot acest timp nu am primit nici apă, nici mâncare. Când ne-au dat drumul nici nu puteam merge pe drum. Am mers pe jos până acasă.

Aspazia Vlad: Luam lobodă sălbatică şi făceam borş, doar cu apă. Mergeam la Solca şi luam mere, mai luam faină de popşoi şi cu apă şi le fierbeam; după care a fost stabilizare, după care a fost iar stabilizare. Soldaţii ne puneau să facem tranşee, iar sora mea dacă avea deja 3 copii, mi-au dat şi mie unul ca să nu mă duc la săpat şanţuri. Am spus că era a mea! A mea! Ne ascundeam în podu’ şurii ca să nu ne ia ruşii. Eu am dus-o greu; acasă era mâl pe toloacă; caii au luat râie, au venit jidanii şi au adus păduchi şi tifos.

Liviu Vlad: În fiecare zi se înmormântau câte zece oameni şi am luat şi eu; am stat 12 zile în spital, iar mamei mele i s-a spus că am murit. Când a venit să mă ia infirmiera i-a spus să mă lase că încă trăiesc şi am căzut în comă. Am stat 3 zile şi în cea de-a 12-a zi mi-am revenit; eram scheletic nu mâncasem nimic. A venit mama la spital şi a dat bani la cineva ca să vadă unde sunt... ştia că sunt mort şi m-a găsit viu.

Reporter: Unde aţi ascuns bunurile de valoare înainte de evacuare?

Aspazia Vlad: Aveam ceva bani şi ca să nu îi luăm cu noi i-am ascuns într-un borcan în pământ în şură şi am pus nişte ţoale peste acel loc şi fiare vechi şi nu mai ştiu ce. Sora mea avea şi straie îngropate; le-am luat şi le-am dus legate cu sârmă peste ogoare, pe cărări şi am ajuns înapoi. 

Reporter:Cum a fost în perioada comunistă?

Aspazia Vlad:Eu am muncit singură în ţarnă ani de zile, vindeam şi flori că birourile trebuiau să aibă flori... Şi lucram pentru vreo doi bani, că salariul era mic. Atunci eram măritată cu Liviu. Lui Doru, băiatului, trebuia să îi cumpăr uniformă şi lui Leta. Pe Doru l-au dat afară din clasă că uniforma era veche. Pe urma am dat 140 de lei ca să îl primească iar la şcoală. Veneau şi ne cătau să vadă dacă avem găini şi trebuiam să dăm vreo 30 de ouă pe lună. Veneau să vadă dacă avem butelie şi noi am ascuns-o; ca să o umplem trebuia să stăm zile întregi şi dădeam la omul care le păzea 5 lei  de butelie ca să le păzească. Şi de multe ori când ajungeam noi, nu mai erau că veneau alţii care aveau pile. 

Probabil este prea scurt acest interviu pe care am încercat să îl reproduc în câteva cuvinte, însă interviul este mult prea plin de suferinţe, atât psihice cât şi fizice, pe care doar expresia îmbătrânită a unor simpli oameni de 90 de ani le exprimă. Aşa cum afirmau în succinta descriere a vieţii lor pe perioada războiului, este greu, dureros şi sfâşietor atât din punct de vedere psihic cât şi fizic şi spun asta din cauza faptului că urmele lăsate de aceste evenimente nu pot fi şterse cu uşurinţă sau mai bine spus nu pot fi şterse niciodată. 

 Interviu şi fotografii realizate de Loredana Terec – Vlad
http://www.scribd.com/doc/75362862/Revista-Taranul-Roman-Nr-28-Decembrie-2011