Priponesti 2018

Priponesti 2017 episodul 4 Oglan

Priponesti 2017 episodul 3

Priponesti 2017 episodul 2

Priponesti 2017 episodul 1

Priponesti 2016

Târgul internaţional Agritechnica 2015 axează pe inovare

Târgul Agritechnica considerat cel mai important eveniment internaţional din sectorul agrar, a avut loc la Hanovra din Germania în datele 12-18 noiembrie 2015.  La cea de a 30 lea ediţia a acestui târg au fost prezenţi peste 2900 de expozanţi din 52 ţări diferite veniţi din Germania, Italia, Olanda, Turcia, Franţa, China, Austria, Polonia, Canada, Statele Unite, Danemarca, Marea Britanie, Spania, Finlanda, India şi Suedia. La acest eveniment a participat şi site-ul Agriaffaires.ro, platforma de mică publicitate care difuzează anunţuri de vânzări de utilaje agricole în 16 limbi diferite şi este cunoscut atât pe piaţa europeană cât şi în Statele Unite, Asia şi Africa.

La târgul Agritechnica 2015 accentul a fost pus pe inovare şi au fost prezentate peste 300 de produse noi, concepute astfel încât să contribuie la o activitate agricolă mai eficientă, precisă, ecologică şi economică. Scopul producătorilor a fost să îndeplinească cerinţele în ceea ce priveşte asigurarea calităţii produselor precum şi reducerea timpului acordat pentru lucrări agricole şi reducerea costului reparaţiilor utilajelor. Printre noutăţile prezentate sunt de remarcat noile utilaje prezentate de către firma Kuhn cum ar fi:

Maşina de înfoliat pentru baloţi rotunzi şi rectangulari Kuhn SW4014

Acest model de înfoliator înlocuieşte modelul 4004 fabricat anterior şi are o lăţime de lucru de 4 metrii. Datorită cadrului diapozitiv hidraulic integrat, acesta poate fi pliat astfel încât să aibă doar o lăţime de 2,50 de metrii, devenind astfel mai uşor de transportat. Înfoliatorul SW 4014 dispune de funcţia "autoîncărcare", pentru care la acest târg firma Kuhn a fost premiat cu medalie de argint. Datorită unui laser, acest model detectează balotul care se aflată în apropierea utilajului şi este capabil să calculeze lungimea balotului şi să regleze braţul de încărcare într-o poziţie de pre-încărcare. Încărcarea, înfolierea şi descărcarea sunt apoi efectuate automat, fără ca operatorul să intervină. Astfel utilajul poate să încarce şi să înfolieze baloţii fără să se oprească, cu o viteză de aproximativ 4 km/h.  Cu controlul său ISOBUS, acest înfoliator este uşor de folosit şi poate fi dirijat din cabina tractorului de care este tras. Modelul SW 4014 este, de asemenea, caracterizat de o mare versatilitate fiindcă poate ambala atât baloţi rotunzi şi pătraţi de talie medie (până la 1500 kg) cât şi baloţi mari rectangulari.

Strip-Till Striger seria 100

Cu ocazia târgului Agritechnica, firma Kuhn a prezentat şi noua versiune strip-till Striger seria 100 cu modele 300, 400R şi 600R. Noul Striger va fi dotat cu 4 până la 12 rânduri şi cu distante de 45-80 cm. Ca şi versiunile anterioare, acest instrument de prelucrarea solului permite crearea unor linii curate, încălzite, consolidate şi fertilizate. Pentru noua serie 100, Kuhn a vrut să uşureze munca agricultorilor prin facilitarea reglării şi ajustării elementelor. Astfel, paralelogramul şi roata de sprijin pot fi reglate din cabină datorită reglării hidraulice. Kuhn a revăzut proiectarea vârfului pentru a optimiza fluxul de curgere a solului şi pregătirea semănatului.

Pentru roata de sprijin, utilizatorii pot alege între trei modele diferite, în funcţie de condiţiile de sol şi de tipul de cultură. Cu toate acestea, cei care sunt interesaţi de noul Striger trebuie să aştepte un pic pentru că va fi disponibil pentru vânzare începând de primăvara anului 2017.

Pulverizatorul tractat Lexis 3000

O altă noutate de la Kuhn este maşina de erbicidat tractat Lexis 3000, care a fost expus în premieră mondială la Agritechnica. Acest model este dotat cu un rezervor având o capacitate de 3000 de litri. Avantajul acestui nou pulverizator este că e foarte compact, uşor şi în acelaşi timp este echipat ca un pulverizator mare. Are o lungime de numai 4,05 m între inelul şi osia şi poate fi echipat cu rampe de aluminiu MEA2, MTA2 RHPA şi de o RHPA cu o lăţime de 18 până la 24 de metri. La suspensia rampei, utilizatorii vor putea alege între suspensiile Trapezia şi Equilibra de la Kuhn. Întreţinerea este, de asemenea, facilitată prin centralizarea accesului la diferite filtre şi la pompa într-o zonă de întreţinere.

Opţional, noul Lexis 3000 poate fi echipat cu terminalul CCI200 ISOBUS sau cu Visioreb care este de asemenea o noutate de la Kuhn.  Această unitate de control electronic integrează un GPS Section Control şi permite vizualizarea procesului de pulverizare pe ecran.

Agritechnica 2015 a fost ocazia prezentării noilor produse agricole şi o sursă de idei cu privire la viitorul economiei şi a tehnologiei agricole la care au avut loc şi dezbateri despre noile inovaţii în prelucrarea datelor, solutiile digitale pentru optimizarea folosirii îngrăşămintelor si pesticidelor şi noile concepte pentru obţinerea unor beneficii maxime.

Agritechnica din 2015 demonstrează că târgul îşi păstrează poziţia de lider în domeniul utilajelor agricole şi a inovaţiilor şi rămâne un loc de întâlnire pentru firmele care doresc să se investească pe pieţele internaţioanale. Târgul va fi organizat şi în 2017 pe datele 12-18 noiembrie.

Priponesti 2015 ( Giuseppe Verdi - Nabucco, Aria sclavilor )

Priponesti 2014

- Scrisoare deschisa- D-lui Prim Ministru Victor Ponta

Conform declaratiei sale, la o intalnire publica cu d-l Daniel Constantin si dupa etalarea de catre acesta a "recordurilor" din agricultura, primul ministru Victor Ponta, a castigat "faimosul pariu cu agricultura".
Iata scrisoarea deschisa pe care i-am adresat-o, imediat dupa declaratie:

- Scrisoare deschisa-
D-lui Prim Ministru
Victor Ponta

In calitatea mea de agricultor, as putea sa va multumesc pentru aportul pe care l-ati adus, impreuna cu ministrul agriculturii, la indeplinirea maretelor sarcini, pentru castigarea „faimosului pariu cu agricultura”. As fi entuziasmat, daca n-as fi cel putin nedumerit. Caci nu stiu care este obiectul pariului, nu stiu care este pretul si nici nivelul indicatorilor realizati in cadrul obiectivului. Este adevarat ca, doar cu ceva timp in urma, d-l Daniel Constantin – ministrul nostru, al agricultorilor – a facut cunoscut, cu trambite, opiniei publice, oamenilor de la tara, agricultorilor, marile „recorduri” inregistrate in agricultura romaneasca, „recorduri” care au dat peste cap concurenta din Europa. Dar ce legatura au aceste marete realizari cu pariul, voi sti doar cand imi veti marturisi si mie, agricultorul roman, in ce a constat acesta. Caci daca ma lasati pe mine sa traduc, nu-mi este greu, datorita faimei sale, de pe timpul predescesorului dvs. de acum vreo 24 de ani. Pe atunci eram deja matur biologic, dar marturisesc sincer ca nu prea mestecam politica democratica postdecembrista si cand se striga, pe toate canalele, ca s-a castigat pariul cu agricultura, imi exprimam doar nedumerirea, caci daca era vorba de un pariu, acesta apartinea Domnului cu ploile sale. Oricum, daca dvs. l-ati castigat a doua oara, m-ati pus in situatia sa analizez ce s-a intamplat asa de spectaculos cu agricultura, in ultimii 24 de ani, pastoriti de mai multi prim ministri, de la Petre Roman, pana la dvs. si de cei aproape 25 de ministri ai agriculturii din aceasta perioada. Este drept ca urmatorii 8 prim ministri, dupa d-l Petre Roman, au ascuns angajarea in acest „pariu”, dar nu inseamna ca n-au fost implicati.
Pai cu ce sa incepem?
Haideti sa incepem prezentand, pe scurt, situatia agriculturii la sfarsitul anilor '80, ca baza a pariului de care v-ati ocupat dvs, cei vreo 10 prim ministri si ministrii amintiti.
Agricultura era organizata in exploatatii mari, de stat si cooperatiste (e drept cooperative de tip comunist, constituite in mod abuziv, dar asta e o alta discutie), in baza carora s-au efectuat investitii majore, atat pentru obtinerea unor productii stabile, cat si pentru integrarea productiei primare. Pe atunci majoritatea datoriilor externe erau achitate din valorile obtinute din agricultura, atat pe piata interna, cat si la export. Totodata mare parte din forta de munca de la sate, avea prin aceste investitii, asigurate locuri de munca. Aceste investitii majore s-au facut din munca de decenii a oamenilor de la tara, sau din credite achitate tot din munca lor.
Sistemele de irigatii cuprindeau o suprafata de peste 3 milioane de hectare, care asigurau operatiunile de irigat in majoritatea zonelor tarii, ce puteau fi afectate de seceta. Pe timpul mandatelor dvs., cei 10 prim ministri, majoritatea acestor sisteme au fost distruse, iar cheltuielile adaugate, pentru reabilitarea si punerea in functiune a mai putin de 200 de mii de hectare, a costat statul roman, de fapt cetateanul roman de la sate si nu numai, circa 16 miliarde de Euro, conform raportului unei comisii parlamentare. Daca adaugam circa inca 10 miliarde de Euro, reprezentand distrugerea in totalitate a infrastructurii de integrare – ferme si complexe zootehnice, unitati de procesare, etc – se poate stabili doar in parte, realizarea obiectivului acestui „pariu”.
Locurile de munca dezafectate de obiectivele „faimosului pariu”, a trimis la cules de capsuni, in Europa , milioane de cetateni romani. Caci la investitiile distruse, s-au adaugat si inutilitatea unitatilor industriale si de servicii, pentru mentenanta acestora, dar si unitatile industriale necesare pentru utilaje si echipamente in sector.
In aceasta perioada, ca beneficiari ai unor fonduri europene, achizitionam aproape in totalitate, tehnologia necesara din Europa, unde transferam, pe langa resursele primite, si cealalta parte, care reprezinta cofinantarea proiectelor din resurse proprii. Cu acesti bani asiguram locuri de munca in Europa, in loc sa aducem in tara brandurile necesare, pentru a da de lucru romanilor.
Mai adaug, in cateva date, situatia agricultorilor romani, prezentata in date oficiale.
Subventia acordata, atat din resurse europene, cat si din bugetul de stat, este pe penultimul loc in Europa, de doua-trei ori mai mica decat in statele mari producatoare agricole, in timp ce piata produselor obtinute, este cea mai haotica din Europa.
Productivitatea in agricultura – Kg/ha(record dupa d-l Constantin) – este pe ultimele locuri in Europa.
Capitalul fix in agricultura romanesca (541E/ha), este de aproape 12 ori mai mic decat in Franta, de exemplu (cu 6550E/ha).
Viteza de acumulare a capitalului fix din agricultura Romaniei, este de 33E/ha, fata de 308E/ha in Franta.
Si mai sunt multe alte date asemanatoare
Acestea sa fie obiectivele care ar putea sta la baza „pariului”castigat de dvs.? Mai enumerati si dvs. cele pe care le-ati tinut in secret pana astazi si care constituie fundamentul entuziasmului pe care l-ati afisat.
Sa nu credeti ca sunt naiv si nu inteleg necesitatea dvs. de a inventa diverse argumente de a seduce populatia ignoranta in domeniu, aveti nevoie de a prosti populatia, in pragul alegerilor si observ ca nu aveti nici o jena si nici nu e greu. La nivelul de cunoastere a populatiei rurale... Apropo, d-le Prim Ministru, stiti care este situatia statistica a educatiei pentru tinerii de la sate? Va spun eu si verificati: doar circa 16% ajung sa termine studii medii si doar 2(doi)% studii universitare!! In ceea ce priveste asistenta medicala, situatia este la fel de grava. Va spune ceva asimilarea acestei situatii cu un dezastru national? Aveti dvs. si ceilalti politicieni de pana acum, vreo contributie la acest „record”(ca sa folosesc terminologie de tip Daniel Constantin)? Sau aveti aceste date si va propuneti o reforma radicala, atat in educatie cat si in sanatatea populatiei de la sate.

Daca-mi dati voie, va dau un sfat: ignorati macar o zi consultarile de specialitate cu d-l Daniel Constantin si programati o intalnire cu reprezentanti autentici ai agricultorilor. Va asigur ca veti primi informatii surprizatoare. Iar pentru viitor, daca veti fi in masura sa desemnati un ministru al agriculturii, introduceti drept criteriu, intocmirea unui buget pentru o ferma si executarea lui macar un an. Atunci doar, va incepe sa priceapa el, viitorul ministru, cu ce se mananca agricultura...
In rest, d-le Prim Ministru, s-auzim numai de bine.

Cu stima,
Marcel Cucu – agricultor

AGRALIM – cel mai important eveniment dedicat agriculturii din Regiunea de Nord-Est se aliniaza conceptelor moderne de targuri agricole in camp!

20 martie 2014

COMUNICAT DE PRESA

       AGRALIM – cel mai important eveniment dedicat agriculturii din Regiunea de Nord-Est se aliniaza conceptelor moderne de targuri agricole in camp! 

        ABplus Events si Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara „Ion Ionescu de la Brad” Iasi anunta lansarea oficiala a platformei expozitionale agricole Ezareni, in statiunea didactica a USAMV Iasi.

         Platforma a fost creata pentru gazduirea evenimentului Targul pentru fermieri AGRALIM, intr-un concept nou, cu modalitati complexe de prezentare a utilajelor si produselor agricole.

        Incepand din 2014, AGRALIM – cel mai important eveniment dedicat agriculturii din Regiunea de Nord-Est se aliniaza conceptelor moderne de targuri agricole in camp!

        Calibrat dupa noile coordonate ale spatiului generos de 10 hectare avut la dispozitie pe Platforma Expozitionala Agricola „Ezareni”, targul organizat in perioada 18 – 21 septembrie 2014 se recomanda prin:

         AGRO FARMA - expozitia include demonstratii live cu o gama variata de utilaje agricole, pe o suprafata de 35.000 de metri patrati si prezentarea de echipamente pentru fermele vegetale si zootehnice;

         AGRO FARMA INPUTURI - prezentarea loturilor demonstrative de culturi agricole pe o suprafata de 17.500 de metri patrati;

         AGROZOO - expozitie de animale de rasa si arena de prezentare;

         SALON DE FINANTARE A  AGRICULTURII;

        

Primul eveniment agricol gazduit de platforma agricola expozitionala Ezareni, in mai.

        Platforma Expozitionala Agricola „Ezareni” este situata in Statiunea Didactica–USAMV Iasi, ferma Ezareni (n.r.- la 8 km de la Metro spre Vaslui si 12 km din centrul Iasului) va gazdui in luna mai Intalnirea anuala a Clubului Fermierilor AGRALIM – prilej de networking cu fermierii din regiunea de Nord-Est. Acest prim eveniment agricol de amploare organizat pe platforma expozitionala agricola de la Ezareni va fi urmat in septembrie de TARGUL AGRALIM si evenimentele sale conexe:

        FORUMUL AGRICOL AL REGIUNII DE NORD-EST;

         GALA PREMIILOR DE EXCELENTA A FERMIERILOR IN AGRICULTURA PENTRU REGIUNEA DE NORD-EST;

         FESTIVALUL NATURII EZARENI – festival dedicat micilor fermieri;

         Conditii optime pentru realizarea evenimentelor agricole expozitionale

        ABplus Events a dezvoltat proiectul platformei pentru a oferi conditii optime de prezentare a produselor si utilajelor agricole de catre expozanti si conditii optime de informare, experimentare si formare a fermierilor din regiunea de Nord-Est si Republica Moldova.

       

     Platforma expozitionala Ezareni dispune si de pavilioane expozitionale destinate expozitiilor indoor si Forumului Agricol, zone de repaos si relaxare, spatiu de receptie si parcare speciala pentru vizitatori si expozanti.

         Parteneriatul dintre universitate si organizatorul profesionist de evenimente creaza in regiunea de Nord Est contextul si spatiul unic pentru organizarea in aer liber a evenimentelor agricole specializate dedicate marilor fermierilor.

Persoana de contact:

Eusebia Mindirgiu

Managing Partener, ABplus events

0744621300

eusebia.mindirigiu@abplus.ro

Flori de Priponesti

priponesti 2013

IERI, AZI . . . MÂINE ?

„CAVALERI  ŞI  DOMNIŞOARE”

            Ioana a asistat neutră la efuziunile emoţionale ale prietenei mele, profesoară de fizică. După câteva zile îmi cere ca neapărat să redau scris cele auzite. Atunci am realizat, ţinând cont de context, că faptele merită atenţie. Bucuria clipei şi a sentimentelor o poţi găsi oricând, oriunde.

            Da, faptele sunt reale. Personajul principal este „d-na profesoară” sau „profa de fizică” sau „diriga”, cum îi spune stomatologul a cărui pacientă este de vreo 25 de ani. D-na profesoară este pensionară după ce a lucrat decenii cu adolescenţi grupaţi în clasele a două licee din Buzău. Pensionarea a fost pentru ea o luptă cu substraturile vulnerabile ale psihicului. Conştientă că numai acţiunea îi poate aduce echilibru, a preluat o catedră de fizică în condiţii pe care rar un tânăr contemporan le-ar accepta. Nu făcuse niciodată naveta. Era o provocare. De patru ori pe săptămână, cu autobuzul sau microbuzul, străbătea dus-întors Valea Slănicului.

La Km 50 era prima şcoală cu gimnaziu, Beşlii, în care funcţionau, în acel an şi clasele de la şcoala Grunj, şcoală aflată în renovare. O a treia şcoală cu gimnaziu se găseşte pe Valea Bădicului, lângă un pârâu sălciu care devenea nervos şi cenuşiu când ploua ceva mai tare.

            Ca să ajungi la Gura Bădicului cobori din autobuz la km 53, lateral dreapta treci podul mare peste Slănic şi o ţii la pas încă vreo patru kilometri. După pod, imediat în dreapta este puntea suspendată care duce la şcoala în renovare. În faţa şcolii, încercuit de apa Bădicului ce se varsă în Slănic, domină Grunjul un gurgui alburiu singuratic, cu o cruce în vârf, probabil semeţ odinioară dar cam îmbătrânit şi spălat de ploi.

            Cătunele ce alcătuiesc comuna Mânzăleşti sunt răspândite pe coastele dealurilor subcarpatice. Ele cuprindeau cândva 13 unităţi şcolare din care doar trei cu gimnaziu. Din cauza văilor înguste, aici nu sunt viscole, furtuni, vijelii, cele mai multe zile fiind frumoase, calme, luminoase. Pe orice culme ai urca, perspectiva este minunată, ai crede că un scenograf genial a cotrobăit munţii din jur şi a adus aici tot ce-a găsit mai frumos.

            La Mânzăleşti istoria este mai leneşă. Caii putere încă nu fugăriseră caii prietenii omului. Unul dintre aceştia era al postaşului. Poştaşul cu alură de artist de cinema, călare pe murgul lui, cobora în centru, la poştă, apoi în pas săltat distribuia corespondenţa. Mult mai mulţi erau boii din cauza terenului accidentat, moale, gri, clisos când e ud. Nu lipseau căruţe mici trase de măgăruşi.

            Prima impresie consolidată a fost că aici bărbaţii sunt ca boii, înfrăţiţi, fiinţe respectabile, care au întotdeauna timp, niciodată nu se grăbesc, muncesc fără să crâcnească, nu se enervează, tratează totul cu calm şi cu umor. Mult umor. Multe femei cochete. Şi încă ceva: nu prea sunt pe aici bărbaţi cu burtă. Doar vreo 2-3 în centru , la şosea, şi asta în ultimul timp.

I

            Şcoala Gura Bădicului, renovată, rezistă dealului din spatele clădirii care, în ciuda zidului de protecţie, parşiv, o ia uşor la vale. Şcoala rezistă lutului, dar va rezista în timp tăvălugului social? Copiii sunt puţini. Ca să ajungă la şcoală iau la pas poteci şerpuitoare pe coaste pietroase, prin păduri, pe lângă râpe cenuşii oricând gata să se prăvale, prin văiugi înguste, totul devenind alunecos când norii sunt mai darnici. Atunci copiii ori nu ajung la şcoală, ori se mobilizează maturii să-i ducă acasă.

            Pe copiii aceştia puţini, nu poţi să nu-i iubeşti: nu vorbesc urât, nu sunt violenţi, sunt foarte prietenoşi, curioşi, solidari, conştiincioşi şi muncitori. Chiar şi cei cu tulburări de personalitate pot fi mobilizaţi. Printre ei, câţiva ţigănuşi. Din cauza efectivului mic, copiii ţiganilor erau ademeniţi de primăriile din vecinătate sau de către cadre didactice cu ajutoare băneşti, altfel şcolile riscând să fie desfiinţate.

            Copiii ţigani veneau dintr-un cătun de foşti lingurari, Coita. Întrebat, un ţigănuş evident mai mare ca vârstă decât colegii din clasa în care fusese înscris, a VII-a, dacă ei sunt mulţi acolo sus, între munţi, a răspuns :

- Da, destul de mulţi.

- Cam câţi ?

- Vreo 40 de familii.

- Nu-s chiar aşa mulţi .

-  Da, da’, mulţi în familie, răspunde zâmbind şmechereşte.

Deasupra cătunului de ţigani, Coita, este un drum destul de bun, pietruit, ce vine de la Bisoca, de sub munţii Vrancei învecinaţi cu munţii Buzăului, alt ţinut de poveste. Drumul pietruit săpat în peretele stâncos cu vegetaţie rară, perspectiva culmilor îngrămădite până la linia orizontului ce pare mult mai aproape e ceva fermecător şi ca privelişte şi ca linişte interioară indusă. La un moment dat drumul se pierde între pietre şi vegetaţie, dar apare o troiţă. De acolo, un alt drum bolovonos, rupt în peretele stâncii, pe care doar boii, caii şi drumeţii îl pot străbate. Din loc în loc sunt puncte de belvedere permise de altitudine şi de copacii rari ce cresc cu încăpăţânare pe prăvălişul de sub drum. Bucurie, pentru că drumul chinuit iese într-o căldare destul de mică căptuşită cu păduri unde se găseşte una dintre cele mai mici şi izolate mânăstiri din ţară, Găvanu. Mai există o cale de acces care coboară abrupt pe peretele lutos, mai jos închis de un morman uriaş de lespezi rupte din stâncă.

            Oricum, găseşti destule poteci de evadare, pe la Cireşu, dar nu şi când plouă, când ai impresia că şi tu devii alunecos ca şi lutul cenuşiu pe care îl calci. Din Coita, spre şcoală, ţigănuşii urcă printr-o pădure întunecată în spatele căreia pereţi abrupţi, dintr-o rocă moale ce clivează uşor, se pot prăvale blocând drumuri sau poteci. Treceau apoi printr-un cătun numit Plavăţu, cu case ascunse în verdeaţă, unele părăsite. Locul este paşnic, pitoresc, dar trist. Deşi ţinut locuit din vechime – preistorie ? – astăzi, încet , încet se depopulează.

Bătând cărările locului, doamna profesoară a intrat într-o astfel de casă          părăsită, model vechi, tradiţional, cu acoperişul şi pereţii la locul lor dar fără uşi, la demisol având probabil o cămară. Singurătate, senzaţii stranii, în lateral misterul vegetaţiei sălbăticite, necontrolate, iar în cealaltă parte uliţa pe care arareori mai trece cineva. Simţi amintirile care nu sunt ale tale învăluindu-te, te apasă tristeţea existenţei trecătoare şi pleci înfrigurat de relativitatea lumii înconjurătoare şi a destinului personal.

            Oho, încă nu au ajuns copiii la şcoală! De la Coita şi de la Cireşu sunt 6 km. Din Plavăţu, grupul copiilor, mai numeros acum, coboară drumul croit peste râpe cenuşii ce par gata oricând s-o ia la vale dar nu se grăbesc. Au ajuns la jgheab unde se întâlnesc cu cei de la Plaiul Jgheabului şi coboară toţi pe drumurile care de jos par tobogane. Şi totuşi sunt şoferi care conduc maşina pe aceste drumuri ce par inaccesibile la prima privire. Încă un kilometru şi ceva pe lângă pârâul Bădicului, de netrecut când devine vijelios datorită ploii, apa devenind vâscoasă de atâta lut cărat de pe versanţi, şi ajung la şcoala Gura Bădicului. Aici se întâlnesc cu cei veniţi de la Buştea sau Trestioara.

            Copiii din Buştea se laudă cu capul de piatră al sihastrului de pe muntele Breazu. O potecă strâmtă, din piatră în piatră urcă până în creştetul stâncii. Munteanul de piatră, în veşnicia lui raportată la percepţia umană scrutează încruntat împrejurimile şi păcatele puţinilor locuitori rămaşi în satele de la poale. Urcată pe fruntea de piatră, doamna profesoară trăia în singurătate comuniunea cu natura. Erau doar ea şi două vaci păscând nu departe, liniştite, fără paznici – acolo nu se fură – doar cu zumzetul gângăniilor.

            Dar nu v-am povestit nimic despre satul Trestioara – ce nume frumos ! – situat într-o căldare strâmtă la poalele muntelui Breazu, peisaj de poveste de oriunde l-ai privi, dar mai ales de lângă lacul Meledic. Cu adevărat este o zonă locuită de daci din străvechime.

            Cum să nu îndrăgeşti copiii care cresc cutreierând ca-n basme aceste meleaguri? Acolo se ascund multe pasiuni, destine uneori frânte, în singurătate şi tăcere. Frumos era când copiii se adunau din proprie iniţiativă într-o clasă sau în curtea strâmtă, cuminţi, uneori cântau, alteori povesteau, organizau jocuri, iarna se grămădeau lângă sobe, socializau liniştiţi şi prietenoşi. În faţa şcolii este puntea suspendată peste apa Bădicului. Se aşteptau unii pe alţii, în drum, la capătul punţii, se veseleau, alteori se îmbrânceau, fetele se pupau apoi se răspândeau în grupuri spre casă. Peste tot aici erau ACASĂ.

            Clasa a VIII-a. Profa de fizică întreabă câţi vor să rămână pe loc. Niciunul. Câţi vor să se întoarcă la casele părinteşti după ce vor termina şcoala, studiul. Niciunul. Aici sunt cele mai vechi vetre locuite. Cu doar aproape două decenii în urmă şcoala era neîncăpătoare şi copiii învăţau în ture, dimineaţa şi după amiaza.

I I

            Jos, la şosea, este cealaltă şcoală, cu copii mult mai mulţi şi în procentul statistic mai mulţi cu dificultăţi de adaptare. Nu erau ţigani. Fiind două şcoli în una, clasele funcţionau în paralel. A VII-a Grunj avea o singură fată, Simona, foarte cuminte, şi pe fratele ei Marian, repetent, în total fiind 9 băieţi. Amândoi fraţii făceau parte dintr-o familie cu mulţi copii, vreo 8-9, foarte săraci, marginalizaţi social. Ceilalţi erau de tot felul, cei mai mulţi departe de a fi modele de conştiinciozitate. Printre ei, Andrei, mereu nervos, arţăgos, neglijent. Profa de fizică aflase că fusese părăsit de mic de către mamă, ura tot ce era femeiesc, iar tatăl se cuplase cu mama lui Ionuţ, coleg de clasă, băiat isteţ, frumuşel, cam zurbagiu dar nu băiat rău. Îţi trebuia voinţă ca să-i struneşti pe toţi dar doamna profesoară afirma cu convingere că aşa zurbagii cum erau, băieţii ăştia ar fi fost în stare să salveze România în caz de pericol iminent. Erau tipic zănatici, aiuriţi, dar dacă le propuneai ceva care să-i intereseze, în orice caz nu cartea de învăţat, acţionau spectaculos de uniţi, cu entuziasm şi nu renunţau până nu reauşeau. Trăia în ei patriotismul subconştient, abnegaţia neexprimată dar hotărâtoare în caz de criză. Prezenţa lor contura convingerea că erau făcuţi pentru militărie, că ar acţiona şi ar muri fără speculaţii existenţialiste. Aveau stofă de eroi.

            A VII-a Beşlii avea un singur băiat care nu putea să scrie, probabil avea un sindrom mental care-l făcuse neputincios în asimilarea scris-cititului, dar care avea, paradoxal, o îndemânare rar întâlnită de meseriaş conştiincios, avea o bună intuiţie şi înţelegere a fenomenului fizic încât la întrebările de interpretare surclasa toate fetele din clasă, în număr de nouă. Majoritatea fetelor şi câţiva băieţi erau în echipa de dansuri populare participantă la tot felul de concursuri sau festivaluri. Erau fete „dezgheţate”, mai zburdalnice, care „văzuseră lumea”.

            Trebuie făcută o observaţie. Rar mai sunt active cadre didactice absolvente ale vechilor licee pedagogice, care ştiu să cânte şi să danseze. Echipele de dansuri încă mai susţineau spectacole conduse de învăţătoarea Cici Popescu de „nota 10 plus”, pensionară, cu un umor sănătos, entuziastă în susţinerea folclorului local. Odată cu retragerea acestor cadre didactice entuziaste se va stinge tradiţia veche românească, folclorul autentic moare.

            Toate ca toate, dar în relaţia reciprocă a copiilor domneau vulgaritatea, obrăznicia, flirtau cu obscenitate întrezărită, tabuurile neexistând în cunoştinţele puberilor actuali. Ca o compensaţie, ce-i trece doamnei profesoare prin cap ? Ce-ar fi să propună acţiunea „Cavaleri şi Domnişoare”? Cum să facă? Hotărăşte ca prin tragere la sorţi, fiecare băiat să ofere într-un cadru festiv un mic cadou, frumos ambalat, unei fete căreia să-i adreseze câteva cuvinte drăguţe iar fata, la rândul ei, să-i ofere o felicitare, un cartonaş, un desen propriu cu o poezioară sau un text amabil. Toţi  acceptă cu entuziasm ideea dar izbucneşte o ceartă mare, care cui să dea atenţie.

Erau colegi defavorizaţi, refuzaţi vehement, aşa că profa a impus categoric rezultatele tragerii la sorţi cu permisiunea ca după partea oficială să li se permită şi galanterii preferenţiale.

            Directorul a acceptat propunerea făcută şi pentru a nu deranja celelalte ore, s-a hotărât ca acţiunea să aibă loc în cadrul orei de fizică a clasei a VII-a G, simultan cu ora de franceză a clasei a VII-a B, fără prezenţa altor profesori. S-a cerut elevilor să vină „spălaţi şi călcaţi”, cu permisiunea de a se farda foarte uşor fetele, iar băieţii aranjaţi şi cu părul dat cu gel.

            Chiar a fost emoţionant! S-au adunat în sala amfiteatru unde învăţau fetele; băieţii aveau clasa o sală laterală fostă atelier, mucegăită, neprietenoasă, cu uşa nesigură, ca pedeapsă pentru comportamentul lor.

Evrica! Băieţii aranjaţi, cuminţei, frumuşei, fetele ca nişte puicuţe ţanţoşe, frumuşele şi nerăbdătoare. Fiecare băiat are în mână o pungă colorată pentru cadou. Săracul Marian, cum o fi făcut rost de pungă cartonată cu micul cadou când acasă mai erau atâţia fraţi şi trăiau din ajutorul social şi din mila altora? I-o fi dat-o diriginta? Era ceva cu totul special: în repetentul acesta murdar, indiferent, retras, paria colectivităţii, a răsărit dreptul la demnitate. O mare bucurie că nimeni nu a neglijat partenerul tras la sorţi. Perechile se prezentau pe rând în faţa clasei, nominalizaţi de către doamna profesoară. Cel mai greu le era să spună câteva cuvinte în propoziţii amabile. Se descurcau totuşi cu feţe luminoase şi ochi strălucitori.

Vine rândul lui Andrei, cel părăsit de mamă, veşnic arţăgos. Vine în faţă posomorât şi, întors lateral, întinde brutal punguţa cu cadou. Profa l-a oprit imediat. Întâi s-a opus dar, insistând, l-a determinat să stea faţă în faţă cu fata, să o privească direct, să ofere cu stânga cadoul şi să dea mâna cu dreapta, spunând cu chiu cu vai câteva cuvinte drăguţe. Până la urmă a acceptat, învingându-şi ranchiuna pentru tot ce reprezenta femininul, durerea ascunsă pentru că mama îl părăsise şi cine ştie ce alte umilinţe mai suportase.

Pentru sufletul doamnei profesoare a fost ceva înălţător. A fost o victorie deşi nu era diriginta lor, ci numai profesoara de fizică. Câţiva băieţi şi fete aveau şi mici cadouri suplimentare oferite după preferinţe particulare. Unii au schimbat şi pupici neprevăzuţi în program. Au cântat de a răsunat sala, iar la final doamna profesoară i-a servit pe fiecare cu un baton de ciocolată Snickers, precizez ambalată.

De ce precizez? Deseori fetele o invitau pe profă să servească din punguţele lor cu mâncare. Într-o zi, la începutul orei, simpaticul Ionuţ, rupe o bucată din batonul de ciocolată neambalat, ţinut în mână şi o întinde profesoarei, lăbărţându-se peste bancă şi catedră, stătea la o măsuţă alături. Un fior trecu prin stomacul profesoarei, strafulgerându-i prin minte că Dumnezeu ştie de când nu se spălase pe mâini şi mai ales cu săpun. Imediat însă, logica i-a suprimat repulsia, i-a corectat ţinuta, a apreciat gestul ca atitudine şi a înghiţit ciocolata. El făcuse gestul cu toată bunăvoinţa tratând-o ca pe un camarad dar neglijase ţinuta, iar ciocolata nu era ambalată.

Urmările acţiunii? Puţin vizibile şi totuşi . . . Venind primăvara, aproape în fiecare zi se aduceau la şcoală flori de grădină, de pe lângă garduri, din fâneţe, numai să fie frumos aranjate. A venit sfârşitul anului şcolar, ultimele ore de fizică. . . Din bancă se ridică Andrei, vine lângă catedră cu un bucheţel de flori culese din albia Slănicului de peste şosea, se postează faţă în faţă cu doamna profesoară, o priveşte în faţă şi-i întinde florile: „Pentru dumneavoastră !”

Un gest mărunt dar de o mare bucurie. Poate că nu-i mare lucru la prima vedere, fiind un copil mediocru, dar o fărâmă de sensibilitate, un dram  de demnitate asumată e un progres enorm chiar dacă nu garantează că în viitor nu-şi va bate ibovnica sau nevasta. O bucurie lăuntrică în fiecare copil poate să facă lumea viitorului mai bună, mai morală şi, de ce nu, mai puternică în confruntarea cu necazurile destinului. Copilul îşi învinsese aversiunea pentru tot ce îi amintea de mama.

Cu un an înainte absolvise clasa VIII-a o altă soră a celor doi fraţi de la a VII-G, tot aşa de neglijentă şi de izolată în colectivitate. Doamna profesoară trebuia să coboare la următoarea staţie, s-a apropiat de şoferul autobuzului oprit în staţia din centrul comunei, în faţa Primăriei. Urcă sora celor doi, era acum la liceul din următoarea localitate dintre munţi, Lopătari, mult mai îngrijită, drăguţă, cu un splendid trandafir de grădină în mână. Urcă, îşi dă seama că profa este în faţa ei, îi zâmbeşte şi-i întinde trandafirul. În faţa călătorilor din autobuz. O să ziceţi: „Ei şi ce mare grozăvie?”. Pentru profă a fost un sentiment înălţător pentru că nişte paria social şi-au asumat dramul de demnitate scoţând la suprafaţă sensibilitate şi frumuseţe emoţională reprimate în viaţa de zi cu zi.

În anul următor şcolile s-au unificat alcătuindu-se un singur rând de clase. Problema subvenţionării şcolilor pe cap de elev avea consecinţe. Profesoara a rămas cu dorul peisajelor înconjurătoare, a copiilor, a colegilor, cei mai mulţi cu o avere considerabilă de bun simţ.

I I I

Acum profa de fizică avea ore la alte două şcoli de pe Valea Buzăului, diferite de cele de la Mânzăleşti. Valea Buzăului în aval este largă, mărginită de culmi nu prea înalte, peisajul este mai tern, doar urcându-te pe coclauri prin mai, când vegetaţia explodează trăieşti unitatea cu lumea înconjurătoare.

Una din şcoli, din satul Ursoaia, era accesibilă după ce din gară treceai până la venirea gerului pe lângă o şatră de 24 de corturi mari ca-n filmele americane cu indieni, apoi printr-o mică aglomerare de locuinţe de-o sărăcie copleşitoare, colonie de ţigani probabil foşti nomazi, pe lângă o balastieră redutabilă cunoscută, apoi se trece puntea suspendată peste albia Buzăului lată doar cât să treacă o maşină mică şi lungă de vreo 300-400 m. Fie pe un drum colbuit, fie pieptiş pe o coastă de deal, prin grădini, ajungi la şcoala Ursoaia. Copii relativ puţini, problemă devenită cronică. Cândva satul a fost în totalitate valah, iar acum într-un procent mare este măsliniu.

În clasa a VIII-a erau 4 băieţi şi 8 fete. Doi dintre băieţi erau mai agitaţi de felul lor, iar dintre fete trei mai certăreţe şi cu ceva probleme de bun simţ.

Dincolo la şcoala de centru, Vipereşti, şcoală lângă şoseaua naţională Buzău – Braşov, situaţia era cu totul alta. Copiii erau suficienţi, la clasa a VI-a erau chiar două clase paralele dar trei sferturi erau ţigani, iar dintre ceilalţi o parte erau metisaţi. Şcoala avea angajat un mediator pentru problemele rromilor.

-         Cum te simţi aici ?

-         Aici , în miniatură, este reprezentat viitorul României.

-         Cum adică ?

- Sus, pe coasta dealului, pe malul stâng al Buzăului, satele get-beget româneşti sunt din ce în ce mai goale. Destul de mulţi tineri sau maturi pleacă în străinătate. Probabil puţini se vor mai întoarce definitiv. Atât cei care au plecat, cât şi cei care au mai rămas, nu mai fac copii. Ïn  centru, la şosea, populaţia nu scade, ci dimpotrivă, creşte. Pe coasta din dreapta râului sunt vechii ţigani dezrobiţi din vremea lui Cuza, naturalizaţi şi mulţi cu sânge amestecat.

- Da, dar tot ai noştrii sunt mai mulţi şi conduc!

- Zău ?!

           În albia râului, în apropierea şoselei naţionale s-au stabilit ţiganii nomazi, mulţi dintre ei trăind  într-o sărăcie greu de crezut. Puradeii aleargă mai mult sau mai puţin curaţi, mai mult sau mai puţin sau chiar deloc îmbrăcaţi, imuni la agresiunile vremii, bacteriilor, virusurilor, prieteni buni cu câinii, nu se ştie dacă vagabonzi căci nici unul nu este legat dar apărându-şi cu străşnicie spaţiul lor vital, la fel ca vecinii lor din specia umană.

            De la gară pleacă un drumeag din spatele fostei clădiri a gării şi urmând cărarea de pe arătură şi apoi prin livada din spatele primăriei se iese la şosea unde în apropiere este şcoala Vipereşti. Clasa a VIII-a era majoritar masculină. Băieţi voinici, unii chiar făceau sport, ca şi fetele de la Ursoaia, alţii rezervaţi şi tăcuţi. Cum fiecare sat are nebunul lui, şi această colectivitate avea unul nebun de-a-binelea şi un altul tot cam pe acolo. Fetele, doar 5, erau liniştite şi binevoitoare. Dar, pentru că trebuie să fie şi un dar, vulgarităţile, uneori fanfaronada, violenţa, reprezintă un stil de viaţă cu îndârjire masculină printre cei 11 băieţi de la Vipereşti şi uneori cu stridenţă feminină sus la Ursoaia.

            Doamna profesoară se hotărăşte: De ce să nu încerce aceeaşi acţiune „Cavaleri şi domnişoare”? Iniţial au fost reticenţi. Structura psihologică a elevilor era puţin alta. Limbajul frust din ţigănie reflectând o realitate în care nu exista inhibiţii, totul e „la vedere”. Sentimentalismul şi frumuseţea disimulării existente la Mânzăleşti, aici nu e. Un exemplu :

            - Fetele vă transmit salutări şi se pregătesc pentru „Cavaleri şi domnişoare” – le transmite profa de fizică.

            -  Transmiteţi-le şi din partea noastră pupături, zice un băiat cu etnie incertă.

-  Da, da, cu pupături, dar cu limba-n gură, completează Cosmin, vlăjganul cu părul creţ, negru ca pana corbului şi pielea precum cafeaua. Flăcăul juca la o echipă locală de fotbal şi probabil nu ducea lipsă de admiratoare, deşi era numai în clasa a VIII-a.

            În pregătirea acţiunii, de data asta s-au implicat şi diriginta fiecărei clase, fără ele acţiunea nu ar fi fost o reuşită. A participat şi un localnic, profesor de sport, antrenorul lor. Din partea elevilor participarea a fost mai rece, mai degrabă sărăcie emoţională. Au acceptat cu greu rezultatele tragerii la sorţi, dar mai puţin vehement. Fetele, mai sentimentale, s-au frământat mult cum să alcătuiască ilustratele, cum să fie textul. De altfel, o fată de etnie rromă nici nu a participat. Cu două zile înainte, Eusebio, cel mai scund din clasă dar nu şi cel mai mic ca vârstă, despre care profa aflase că de mic era orfan de mamă, că trăieşte în cea mai neagră sărăcie, o abordează pe holul şcolii spunându-i că el nu va participa pentru că îi este imposibil să cumpere cadoul. Profesoara îi promite că rezolvă problema, s-o caute înainte de festivitate dar să-i promită că la ora de fizică va fi participant cuminte şi cu chef de informare ştiinţifică. Bineînţeles că a promis, dar aşteptările erau îndoielnice. A cerut voie să cânte la festivitate.

-         Bine, dacă colegii tăi sunt de acord.

A cumpărat profa o sacoşă frumoasă şi o ciocolată mai bună. Ce să-i faci, Eusebio trăsese la sorţi tocmai pe Alexandra, şefa clasei de la Ursoaia.

-         Alexandra, eşti uluitoare !

-         De ce doamnă profesoară ?

-         Cum adică ?

-         Pentru că în clasă eşti ştearsă.

-         Cum adică?

-         Foarte liniştită, nu scoţi o vorbă, cu părul strâns, impasibilă, modestă, iar la

întâlnire am descoperit o fată strălucitoare, frumoasă foc, fără complexe, cu adevărat şefa clasei. Bravo, eşti fermecătoare !

Ulterior, ţigănuşul i-a dat profei un bilet pe care să-l transmită Alexandrei. Era o dovadă de admiraţie şi sentimentalism, bineînţeles cu greşeli gramaticale la fiecare rând, dar cu sinceritate şi cu decenţă. Ce e rău în a admira şi a iubi, chiar fără şansă ?!

            Chiar înainte de a începe festivitatea vine Valentin, băiat timid şi-i spune profesoarei că nu participă pentru că nu-i pregătit. Cum aşa? A mărturisit că nu a putut să cumpere micul cadou. S-a lăsat convins să participe iar când îi va veni rândul să se scuze spunând că a uitat cadoul acasă, că locuieşte departe dar că îşi va respecta promisiunea. Nu trece mult timp şi apare Bogdan, băiat înalt şi cam ţâfnos. Aceeaşi problemă. Dar fetele, perechile lor ? Dacă un matur se apară ceva mai uşor în cazul neşansei, a discriminării, copilul suferă îngrozitor dacă se simte neglijat sau discriminat. Nu i-a fost deloc uşor profesoarei să vadă cele două fete cu greu stăpânindu-şi lacrimile deşi au dat mâna cu băieţii şi le-au înmânat epistolele cu amintiri. Va repara cumva situaţia. Ulterior a aflat că cei doi băieţi făceau parte din familii necăjite, locuind undeva departe de şcoala Vipereşti. Erau blonzi şi cu pielea albă. Profa le-a cumpărat câte o sacoşică cartonată cu câte o ciocolată mai bună, i-a pus pe băieţi să scrie câte o scrisorică în care să-şi ceară scuze cu convingere şi neapărat cu câteva propoziţii amabile, cât mai prietenoase. Aşa au făcut şi ei au înmânat cadourile, cu voia profesoarei,  la începutul orei de fizică, cu oarecare solemnitate. Şi totuşi, una din fete nu şi-a putut stăpâni lacrimile de bucurie care i-au umezit obrajii.  Fetele erau de la Ursoaia.

            Zburdalnicele fete de la Ursoaia au alcătuit un grup vocal „Evrica” şi au organizat un program frumos şi bine interpretat. A cântat şi Eusebio, nu cânta rău, o voce modulată, caldă. Puţin cam fără forţă dar cu versuri pasionale şi a fost apreciat de colegi. A cerut permisiunea să cânte şi în indiană. Ce înseamnă transcendenţa cromozomială! Şi după sute de ani, tânjesc după locurile lor de baştină, iar când îşi pot permite detalii arhitectonice, îşi dezvăluie condiţia indiană primară. Au cântat cu toţii hiturile adolescenţei lor.

            Treceau zilele şi părea că acţiunea fusese zadarnică. Când se ivea ocazia, nu prea des pentru a nu deveni banală, profa făcea trimitere la atitudinea de cavaler sau domnişoară, după caz. Şi iată că apăreau situaţii în care băieţii îşi cereau politicos scuze. Chiar şi obrăznicuţele de la Ursoaia adoptau mai des o ţinută reverenţioasă, chiar dacă nu le ţinea mult pocăinţa.

            Şi totuşi!... Ultima săptămână de şcoală. În cancelaria mică de la Vipereşti, neavând loc suficient, profa de fizică îşi ia catalogul şi se instalează la catedra sălii în care învăţase clasa a VIII-a. Atentă la completarea catalogului, a auzit totuşi cum li se spunea elevilor că pot pleca acasă. Intră elevi în clasă. Povesteşte doamna profesoară:

            „Minune! Cosmin, brunetul cu părul creţ, vine spre mine cu faţa zâmbitoare, întinde mâna, mă ridic, dau mâna cu el. . .”

           -  Doamnă profesoară, vă cer scuze că uneori am fost nepoliticos sau       vulgar. Vă mulţumim şi mă bucur că am făcut fizică cu dumneavoastră.   

Într-un imbold necontrolat de sinceritate deplină, răspund la fel când l-am strâns puternic de după umeri. O clipă minunată ! O lacrimă bine pitită în colţul ochiului negru, strălucitor şi a plecat acasă.

Imediat, unul din nebuneii clasei vine zâmbind cu mâna întinsă, îşi cere şi el scuze şi, uluitoare surpriză, sărută protocolar mâna. De bucurie, ne-am luat în braţe de-a binelea. I-am simţit forţa şi buna intenţie. A plecat şi el. Apar şi ceilalţi cu ochii larg deschişi şi zâmbitori. Ne-am luat la revedere. Bianca şi Miruna de la Ursoaia mi-au scris pe facebook. A fost minunat! Pentru că a fost spontan. Şi totuşi se poate!

Nu cel sănătos are nevoie de tămăduire şi nu cel neprihănit de iertare. Mâine ?!

Iulie-august 2012                           Prof. Valeria SĂHLEANU