“Habar n-au cât sunt de importanţi!
Nu ştiu că ori de câte ori cineva, oriunde pe lumea asta,
duce la gură o furculiţă, o face doar mulţumită unor oameni ca locuitorii din
Viscos care trudesc din zori până noaptea târziu şi ară pământul cu sudoarea
trupurilor lor ostenite şi îngrijesc de vite cu o răbdare inimaginabilă.
Sunt mai de trebuinţă lumii decât toţi cei care trăiesc în
marile oraşe.”
Paulo Coelho – Diavolul şi
Domnişoara Prym
RĂDĂCINI
Ţăranul român.... Ţăranul român,
acest personaj lăudat sau blamat, pus sub reflectoare sau uitat cu nepăsare, ni
se înfăţişează şi azi, ca întotdeauna, cu toată simplitatea sa, ca primul şi
permanent păstrător al iubirii: al iubirii de Dumnezeu, al iubirii Cerului şi Pământului,
al Naturii, al Vieţii, Omului. Şi ca rod al acestei uriaşe altruiste divinizări,
ţăranul a devenit motorul existenţei noastre.
E adevărat, când spunem “ţăran” ne gândim
de obicei la acel individ neşlefuit care nu ştie decât să muncească, făcându-se
una cu pământul pe care-l frământă şi cu animalele pe care le creşte aproape
ritualic, trăind într-o ancestrală şi perfectă simbioză cu toate acestea. Nu ştie
şi pare-se că nici nu vrea altceva. Viaţa lui e viaţa pământului şi a vietăţilor
din ograda sa, şi se împarte firesc între anotimpuri şi muncile specifice
acestora.
Omul acesta care trăieşte în perfectă
armonie cu Universul, nu ştie să trăiască pentru sine; se anulează din start, gândurile,
sentimentele, visele sale fiind legate doar de munca şi rezultatele muncii
sale.
Este supus.
Este supus lui Dumnezeu şi-l respectă ca unică autoritate. Şi tot el, ţăranul,
a ştiut înaintea tuturor, fie ei gnostici şi filozofi, că totul, dar absolut
tot ce-l înconjoară este născut sub semnul divinului, purtând sămânţa îndumnezeirii
de la o generaţie la alta, prin timp, închinându-şi existenţa sub semnul împlinirii
voinţei lui Dumnezeu, după o lege a universului pe care nu o cunoaşte prea bine
dar pe care intuieşte şi o respectă cu sfinţenie. De aceea ţăranul iubeşte necondiţionat şi respectă tot ce fiinţează pe pământ.
Deci ţăranul pe care-l ştim noi,
neschimbat din moşi strămoşi, călător printre anotimpuri, vine din trecut şi se
aşează la masa prezentului cu aceeaşi solemnă cuminţenie ce naşte măsura în gest şi cuvânt, simplitate,
bun-simţ, altruism, virtute, generozitate şi ne oferă fără cuvinte alese, cu mâinile
sale mari şi bătătorite, inima-i uriaşă şi curată, alături de toate valorile naţiei
noastre pe care el s-a învrednicit să le păstreze în timp, pentru veşnicie.
Acum, neîntârziat, e vremea ca
lucrurile să se schimbe. Pe acel ţăran de care vorbeam mai devreme trebuie să-l
ajutăm să-şi depăşească limitele cunoaşterii sale, să-i dăm curaj să păşească
spre mâine. Să ştie că nu e singur, că dincolo de graniţele ţării sale există o
lume mult mai mare în care îşi poate găsi şi el locul alături de toţi cei
asemeni lui, înfrăţiţi prin iubirea de Dumnezeu şi de Pământ, să ridice
privirea de jos şi să privească semeţ spre viitor. Valentina Sen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu