de Filip-Lucian Iorga
(1) Monarhia – forma
de guvernământ tradiţională spaţiului românesc
Unul dintre clişeele vehiculate
este acela al superiorităţii formei republicane de guvernământ, graţie
tinereţii sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al
trecutului, iar republica ar fi un semn al modernităţii, al unei lumi care s-a
desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme
de guvernământ îşi au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia
constituţională este cea mai tânără şi cea mai suplă formă de guvernare a unui
stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere şi mai respectate ţări
din lume sunt monarhii constituţionale (Marea Britanie, Japonia, Spania, ţările
scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie şi deficit democratic
pot fi găsite toate în republici.
În
spaţiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic şi a continuat să
existe neîntrerupt şi prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum
Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanţi ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau
Mircea cel Bătrân, sfinţi precum Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu,
războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareş, cărturari
precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordaţii, Ghiculeştii sau
Sturdzeştii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei şi ai
Ţării Româneşti au asigurat fiinţa statului, continuitatea unor cutume, au
condus oşti şi au protejat credinţa strămoşească a poporului, au reprezentat un
puternic element identitar, o garanţie a demnităţii. Chiar şi domnitorii cărora
le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe
care republica nu ni le poate oferi.
Greutatea tradiţiei monarhice
este, aşadar, strivitoare. Ce poate aşeza republica în balanţa istoriei
românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a
fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit
românilor libertatea, tradiţiile, prosperitatea, iar pe mulţi dintre ei i-a
aruncat în închisorile politice care au împânzit ţara. Tabloul dezastruos al
republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii
post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl
percepem cu toţii. Este eşecul unei forme de guvernământ care nu are nicio
legătură cu trecutul ţării şi pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să
nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.
În
fine, să ne amintim de traseul biografic al ofiţerului Candiano Popescu,
liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploieşti: după
escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.
(2) Moştenirea
Dinastiei Române
Elitele pe care România le avea
în secolul al XIX-lea erau conştiente că doar un prinţ străin pe tronul ţării
ar fi putut aplana conflictele dintre facţiunile rivale, ar fi adus stabilitate
şi prestigiu internaţional. Personalitatea excepţională a Regelui Carol I a
adus rigoarea germană într-o ţară care se desprindea cu greu de secolele de
influenţă orientală. El a condus România către independenţă, în 1877, ca monarh
constituţional, asigurându-i echilibrul politic şi având un rol fundamental în
modernizarea societăţii. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii
otomane şi murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper şi respectat al
Europei. Soţia lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiştilor şi ea însăşi
talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de
“Carmen-Sylva”.
Asemenea
lui Carol I, Regele Ferdinand şi-a sacrificat ataşamentul faţă de Germania lui
natală, pentru a respecta voinţa naţiunii pe care o reprezenta şi pentru a
apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost
răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari.
Tot el a dat ţării o dreaptă reformă agrară şi o nouă Constituţie. A avut-o
alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice şi mai benefice
personaje din istoria României, iubită în ţară şi admirată în afara ei,
curajoasă pe timp de război şi fermecătoare pe timp de pace, bun strateg
înzestrat şi cu o sensibilitate artistică aparte.
Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie,
a adus României un nou salt către prosperitate şi modernitate. În timpul
domniei Regelui Carol al II-lea, ţara a atins un punct de vârf al dezvoltării
sale. Ca o ironie a istoriei, până şi comuniştii aveau să se raporteze încă,
după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperităţii.
(3) Regele Mihai al
României şi problema abdicării
Regele Mihai I a domnit în
vremuri grele pentru România şi pentru lume, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. La 23 august 1944 şi-a asumat, cu riscul dispariţiei sale
fizice, răspunderea ieşirii din alianţa cu Germania şi a alăturat România
Alianţei anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva
luni şi a salvat zeci de mii de vieţi.
Tânărul rege a luptat apoi câţiva
ani pentru menţinerea regimului democratic şi împotriva politicii de
sovietizare impuse de Armata Roşie. Ţara intrase însă în sfera de influenţă a
URSS şi era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârşitul anului 1947,
Regele şi instituţia monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii
regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat
de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată.
Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să
abdice, şantajându-l cu executarea a peste o mie de studenţi anticomunişti
ţinuţi în arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul
de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul
este lovit de nulitate. În şedinţa Parlamentului, convocată în grabă după
abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru
asemenea decizii nu a fost realizat. Aşadar, abolirea monarhiei nu a fost
niciodată aprobată de Parlamentul României şi nici nu a fost supusă
referendumului.
În exil,
Regele a muncit pentru a-şi întreţine familia, continuând în acelaşi timp să-şi
reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată
ostilitatea arătată de unele dintre autorităţile republicane, nu a făcut şi nu
face altceva decât să îşi servească ţara, alături de Principesa Moştenitoare
Margareta şi de întreaga Familie Regală.
România are
şi astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine
istoria ţării şi a Dinastiei, să o poată reprezenta aşa cum se cuvine şi să-i
poată reda chipul ei cel adevărat.
„Cea mai frumoasă
coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în
propriile merite ale României.”
(Regele Mihai I al
României)
Materiale prezentate şi adaptate
de Andrei Albu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu