Monolog despre singurătatea viselor…

Ningea şi aripi de lumină deschideau cerul. Nu mai erau depărtări doar zborul nemărginirii. Era linişte şi un suspin necuprins… paşii mei aveau ecouri nemaiîntâlnite. Dorurile lumii se deschideau limpezi şi lacrimile se transformau în iertare. Dar peste tot nedreptatea… Căutam un răspuns în tot şi în toate dar eram prea singură, şi totuşi lumina… trebuie să fie un sens…

Te-am căutat dintotdeauna, tu ştiai asta…

Poate că niciodată durerea şi depărtarea nu au avut chipul de acum poate că niciodată nu le-am căutat mai mult ca azi în dorinţa mea de a mă înţelege. Poate că viaţa mea e un experiment cu mine dar totul are o motivaţie pe care o simt uneori în clipele de linişte ale drumului continuu, in alergarea fără sens a unora în nedreptatea si nimicirea altora. Ninge dar ninsoarea nu vindecă răni… va ploua dar niciodată lacrimile nu se întorc la cel ce le varsă alinându­-i durerea, lacrimile sunt ale universului, dar zâmbetul? oare exista cu adevărat? ce e ăla un zâmbet? cred că numai durerea este fără păcat… în rest oamenii se transformă in demoni… există şi zâmbet… Dumnezeu zâmbeşte uneori…

Te caut în adevărul din mine în visurile mele pe care le-am croit până în ziua în care m-am născut, te caut pretutindeni şi ştiu că eşti adevărul din mine şi taina visurilor mele, te simt mai mult ca niciodată în infinitul de paşi ai acestei lumi şi în nemărginirea universului, atunci descopăr lumina, atunci eu sunt cel mai aproape de mine… atunci simt că totul are un rost atunci lacrimile devin altar ceresc. Atunci îmi găsesc motivaţia existenţei, prin tine mă descopăr pe mine şi imensa mea singurătate devine pentru un timp liniştea mângâierii tale. Dar apoi ceva se întâmplă şi îmi iau visele şi alerg în depărtări… apoi simt tristeţea mai mult ca niciodată şi inutilitatea revoltei atunci simt durerea lumii şi neputinţa ei. Apoi strigătul nedreptăţii, apoi se răscolesc în mine visele tuturor celor neînţeleşi. Atunci simt gustul amar al nedreptăţii şi nu găsesc un sens nicăieri şi totuşi exist …. Şi totuşi poezia şi iubirea, mă regăsesc în tradiţiile poporului meu şi totuşi iubesc mai mult decât orice ţara asta şi oamenii, dar ştiu să şi urăsc… deşi nu ştiu dacă e bine şi simt că fiecare lucru trebuie să-şi aibă rolul şi rostul lui…

Va ninge, într-o zi va ninge….

Şi dincolo de toate este nemărginirea şi adevărul universal al luminii din noi si ecoul paşilor noştri îmbrăţişând durerile acestei lumi, şi pentru că există iubire există si lupta, există şi zbor. Şi totuşi ninge peste visele noastre .

Şi exişti tu  …ROMANIA…!

                                                                              Carmen Zafiu, iarna, 2013